Când m-a sunat Virgiliu Mărgineanu și m-a invitat în juriul pentru Gala Cineaștilor am rămas un pic perplex. Pe de o parte e o onoare și o mare responsabilitate, pe de altă parte, relația mea cu filmul autohton e una destul de dureroasă, iar în cei 10 ani de când scriu despre film (inclusiv filme moldovenești), am reușit să-mi fac o droaie de dușmani printre reprezentanții breslei autohtone. O altă reținere era faptul că nu cunoșteam cine sunt ceilalți membri ai juriului până în ziua deliberărilor. Ce mă fac dacă vine un „expert” care încearcă să-mi argumenteze că „Puterea Probabilității” sau „Memoria” e o capodoperă cinema care merită toți laurii? Anume din această cauză mi-am notat argumentele pro și contra filmelor înaintate în concurs. Însă nu am avut nevoie de aceste argumente, fiindcă membrii juriului s-au dovedit a fi profesioniști și cinefili pe măsură, iar prima întrebare pusă la delegări a fost: Ce premiem noi aici? Relațiile și meritele persoale ale unui sau altui cineast, sau reușitele cinematografice, indiferent de cine este autorul acestui film și ce experiență are. Am ales cinemaul, și am răsuflat ușurat. Iar acum cred că e timpul să trec subiectiv în revistă impresiile pozitive și negative de la câteva din filmele participante la Gala Cineaștilor.
Tunete (reg. Ioane Bobeică)
Chiar dacă conține numeroase probleme de regie și exemple de joc actoricesc mediocru, debutul lui Ioane Bobeică este un produs matur, bine închegat și tras după o viziune regizorală complexă, care a încercat să păstreze conceptul estetic al acestei drame într-un făgaș minimalist. O descoperire au fost cei doi actori principali, Anatol Mârzenco și Tincuța Josan, care oferă o chimie extraordinară în rolurile lor de tată/fiică și o veridicitate mai rar întâlnită la actorii noștri. Tincuța are șanse să devină una din marile actrițe de la noi în viitorul apropiat, iar Mârzenco este pur și simplu făcut pentru cameră, chiar dacă replicile sale trădează lipsa de experiență uneori.
Carbon (reg. Ion Borș)
Filmul care a bătut recorduri la încasări pentru o producție autohtonă și a avut premiera la prestigiosul festival San Sebastian. Ion Borș este un regizor de mare potențial, spuneam asta încă după ce văzusem scurtmetrajul său „Plus Minus Unu”. „Carbon” practic la consacrat în meserie, și de acum îi va fi mult mai greu, pentru că nu are dreptul să dea greș. Mariana Starciuc a creat un scenariu excelent, cu răsturnări de situație și doze fine de umor autentic, chiar dacă uneori anecdotic. Cadavrul carbonizat, realizat destul de stângaci ce-i drept, este posibil cel mai incitant mcguffin dintr-un film autohton de la Independență încoace. Agenții KGB mi-au părut cam butaforici, iar secvența din biserică a fost sonorizartă de-a dreptul ridicol (tobele alea de show burlesc te scot din sărite și distrag atenția într-o măsură inacceptabilă). Dumitru Roman și Ion Vântu fac două roluri de excepție. Roman e credibil din prima, și reușește să trăiească natural și organic în această poveste, iar românul Ion Vântu e pur și simplu magistral în rolul moldoveanului „cantujit” în Afgan.
Drumul Războiului: Irpin (reg. Viorica Tătaru)
De când a început invazia rusească în Ucraina, Viorica Tătaru și Andrei Captarenco sunt în prima linie. „Drumul Războiului: Irpin” reprezintă manifestul lor personal de când se află la datorie pe front, un gest regizoral curajos, o încercare de a găsi umanul și speranța chiar și într-un război cinic și nemilos.
Republica Libertății. Eseu (reg. Vadim Tristan Belocur)
Documentarul autobiografic realizat de Vadim Belocur a fost ca o gură de aer proaspăt în comparație cu celelalte producții documentare. Tupeist, original, autoironic și foarte inventiv la montaj (folosirea imaginilor de arhivă este o artă aparte și Vadim a înțeles de minune acest lucru). Cu o regie detașată și o poveste veridică, „Republica Libertății” revizuiește conflictul transnistrean într-o cheie absolut unică pentru produsele documentare autohtone.
Vive la Femme! …în rând cu lumea (reg. Daniela Miron)
„Vive la Femme” de Dana Miron aduce o perspectivă feministă în peisajul filmelor noastre. Și chiar dacă are o mulțime de neajunsuri, iese în evidență în comparație cu celelalte producții documentare. Un film care își asumă libertatea de a vedea altfel limbajul cinema, cu o coloană sonoră excelentă.
Eu sunt Dorin (reg. Valeriu Andriuță)
Actorul și regizorul Valeriu Andriuță oferă un scurtmetraj bine croit și regizat aproape impecabil, care reușește să spună foarte mult în doar 20 de minute. Personal am avut impresia că acest film nu a fost dus până la capăt, dar e un exemplu de scurtmetraj gândit și realizat profesionist.
Cu drag, Stela (reg. Stela-Roxana Pascal)
Necătând la toate hibele și o doză exagerată de narcisism, „Cu drag, Stela” este un film care pipăie autenticitatea filmică și oferă un document despre cum e să fii altfel în Moldova, cum e să fii transexual într-o societate bigotă și profund inhibată.
A prost (reg. Vadim Papuc)
Un action în aburi de alcool, cu o serie de imagini foarte bine puse și o poveste în care Quentin Tarantino îl întâlnește pe Emir Kusturica.
Urme (reg. Macar Severin)
Scurtmetrajul de debut al lui Macar Severin aduce mai degrabă a experiment cinema. Acest neo-noir de Chișinău captează totuși atenșia și te ține în suspans până la capăt. L-am crezut, și am observat, vorba maestrului, poate cel mai bun rol din cariera lui Ronin Terente.
Puterea Probabilității/Botez (reg. Ivan Naniev)
Deja sunt în stare să recunosc un film de Ivan Naniev din câteva secvențe. Cred că ar fi timpul ca Ivan să mai învețe din propriile greșeli, în loc să le repete într-un cerc vicios infinit. Naniev dă impresia că nu lucrează de loc actorii și filmează totul dintr-o singură dublă, altfel nu-mi explic această falsitate crasă prezentă în filmele lui. Pentru următorul său proiect, „The Winemakers Daughter”, co-scenaristă va fi Mariana Starciuc. Am speranța că va fi mai bine, deși un scenariu bun nu neapărat face și un film bun.
Aici mai detaliat despre „Puterea Probabilității”: https://briciul.wordpress.com/2023/10/25/puterea-probabilitatii-dale-penibilului/
Omul fără linia vieții (reg. Adriana Vasilcov)
Să începem de la reușite – imaginea. Eugen Dedcov a creat o imagine bună pentru acest film, doar că, e atât de glossy încât ai impresia că umărești o defilare de modă, nu un film autobiografic. În rest, „Omul fără linia vieții” e o telenovelă de cea mai joasa speță, cu o dramatizare excesivă, slow motion în exces, anacronism total și o coloană sonoră dezastruoasă. Aveam impresia că privesc un film despre viața lui Isus Hristos, și chiar am intrat pe google să văd cine este Ionel Sporea și cum se face că nu-l cunsoc pe acest „mare inventator” al neamului românesc. Conform acestei hagiografii, inventatorul Ionel Sporea ar trebui să fie pe același piedestal cu Henri Coandă, Traian Vuia și Nicolae Paulescu. Însă spre final vedem că tot Ionel Sporea este și scenaristul filmului. Ha-ha, un fel de sex în grup de unul singur.
Aici mai detaliat despre „Omul fără linia vieții”: https://www.facebook.com/photo/?fbid=904674344993462&set=a.487039933423574
Memoria (reg. Maxim Chisnicean)
„Memoria” stă foarte prost la toate capitolele, de la costumația ieșită parcă din paginile VIP Magazin și plasată nu știu de ce într-un târg din sec. XIX, la un joc actoricesc de-a dreptul ridicol. La replicile plate adăugăm decizia „genială” de a sonoriza actorii după filmări în studiou, iar rezultatul este pe de-a dreptul atroce.
Varvara (reg. Anatol Durbală)
„Varvara” este un film care m-a indus într-o stare de preplexitate neutră. Îl plasez cu mult peste „Ce lume minunată”, iar Anatol Durbală a evoluat în calitate de regizor și știe cum că construiască o poveste complexă. Muzica originală, creată de Pavel Malișev, reprezintă un bun exemplu de coloană sonoră originală creată profesionist, care reușește să însoțească organic narațiunea fără a distra atenția spectatorului. În una din secvențe chiar observăm un tribut adus „Nașului” lui Coppola (infama scenă a botezului montată în paralel cu lichidarea capilor mafiei), însă secvența e realizată atât de stângaci, încât îți vine să o dai imediat uitării. În linii generale „Varvara” e o producție cam tezistă și naivă, cu arcuri dramatice incredibil de șubrede, un fel de pildă biblică spusă de un bunel grijuliu nepoților.
P.S.
Și cum stă filmul autohton? Mergem înainte sau încă mai stăm pe loc? În comparație cu prima ediție a Galei Premiilor Cineaștilor cred că e mult mai bine. Însă aștept cu mare nerăbdare filme autohtone șoc, filme care să ne scoată din zona de confort. Până ce, a reușit să o facă doar „Drumul Războiului: Irpin”, dar aici e vorba de un subiect care nu te poate lăsa fără noduri în gât. În rest filmele noastre sunt foarte cuminți și conformiste, și au mare grijă să nu deranjeze pe nimeni, să-i împace pe toți, să nu trezească dileme morale în spectator. Iar asta înseamnă să batem pasul pe loc. Parafrazându-l pe von Trier, un film bun trebuie să deranjeze precum o piatră care ți-a nimerit în pantof, și filmele noastre nu sunt nici măcar „pietricele” în prezent la acest capitol.
Briciul 