Grecul Yorgos Lanthimos, reprezentantul de vază al curentului Greek Weird Wave, celebru pentru filmele sale șoc, s-a aventurat într-o expediție spre mainstreamul hollywoodian, reușind să-și păstreze totuși elementele cheie ale limbajului său filmic. Expediția a început cu The Favourite, un love story atipic, sumbru și sarcastic, plasat în Anglia victoriană și nominalizat la 10 premii Oscar, dintre care Olivia Colman a luat trofeul pentru cea mai bună actriță. Poor Things, adaptat după romanul lui Alasdair Gray, continuă parcusul hollywoodian al teribilistului grec, și ne oferă o poveste care impresionează atât publicul larg, cât și cinefilii înrăiți, o poveste care va lupta pentru Oscar în 11 categorii anul acesta.
Personal, îmi sunt mai aproape filmele șoc ale lui Lanthimos, cele în care grecul diseca abil conceptul de familie nucleară: cinicul Kynodontas, unde vedeam un portret clinic de familie alienată; distopicul The Lobster, inspirat din mitul grecesc al vrăjitoarei Circe, în care singuraticii erau transformați în animale; magistralul The Killing of a Sacred Deer, o pildă de un sadism biblic despre copiii sortiți să sufere pentru păcatele părinților.
Poor Things este un manifest feminist care lovește în instituția patriarhală din mai multe direcții concomitent. Parcursul Bellei Baxter (jucată magistral de Emma Stone) de la obiect la subiect este prezentat într-o manieră gotică, cu nuanțe fantasmagorice și un umor atât de precis și deșănțat, încât îmi reamintește de epoca de aur a celebrilor regi ai umorului – Monty Python. Soluțiile vizuale trezesc asociere cu încă unul din membrii Monty Python, Terry Gilliam în perioada Brazil și The Fisher King. Filmul începe într-o cromatică alb negru, cu o mulțime de secvențe filmate strâns cu obiectiv fisheye, menite să accentueze o vacuitate interioară a Bellei Baxter și infantilismul ei, până la urmă, avem de a face cu un creier de copilă într-un trup de femeie la propriu. Bella este creația geniului nebun Godfrey Baxter (Willem Dafoe), pe care îl numește God. Locuiește în vila victoriană a acestuia și nu iese deloc în lume, petrecându-și timpul printre creaturile ciudate din laboratorul lui Godfrey: găini cu cap de porc și alte ciudățenii zoomorfe. Bella se află în perioada infantil-sadică, sparge farfurii, ciopârțește ochii unui cadavru cu scalpelul, deprinde locomoția prin mișcări ciudat-amuzante și abia învață să vorbească. În această parte a filmului Bella e doar un obiect, o jucărie printre multe altele din casa lui Godfrey. Însă în scenă intră un student naiv, pasionat de experimentele lui Godfrey, gingașul Max McCandles (Ramy Youssef), care treptat se îndrăgostește de Bella, iar patriarhul Godfrey chiar îi propune să o ia de soție, asta până nu își face apariția arhetipul amantului, avocatul libidinos Duncan Wedderburn (cel mai bun rol al lui Mark Ruffalo din ultimul deceniu). Duncan vede în Bella doar o nouă victimă, o distracție de moment căreia îi propune să fugă cu el în Europa, ca să descopere lumea și sexualitatea.
Poor Things cu siguranță poate fi tratat ca o reconstrucție a celebrului Frankenstein de Mary Shelley, sau ca o reinventare a poveștii Frumoasa și Bestia (acolo era Belle, aici e Bella), însă personal am găsit paralele cu Anabasisul lui Xenofon. La fel ca soldații greci trimiși într-o expediție periculoasă, Bella urmează o călătorie spre emancipare, ca după revenire (și în timpul ei) să sufere transformări sufletești radicale.
Secvența cu dansul Bellei e un fel de obligatory scene, un climax dat chiar în prima parte a filmului, care trasează o linie decisivă în transformarea Bellei dar și în narațiunea poveștii. E un dans stângaci cu mișcări rigide, primitive, care ne readuce aminte de ritualurile arhaice ale triburilor preistorice, menite să aducă norocul, în cazul dat – emanciparea și iluminarea
O inovație pentru un film de Lanthimos este muzica originală, creată de compozitorul Jerskin Fendrix. Acest vacarm melodic, disonant și deranjant, accentuează totuși necesitatea lui Lanthimos de a ieși în evidență, chiar și în tagma hollywoodiană. Coloana sonoră e discordantă, în tradiția atonalității contemporane, și are scopul (pe care-l îndeplinește cu succes) de a accentua la maxim barocul modernist vizual din film. Cromatica e asumat fantasmagorică, atât cea vizuală cât și cea sonoră, accentuând ideea de imposibilitate a unui adevăr absolut.
Ca să evit spoilerele, în continuare voi spune doar că Bella practic plonjează în sexualitate. După ce descoperă onanismul, care îi face libidoul să erupă mai ceva ca Vezuviul, Bella se descătușează într-o extremă a desfrâului care îl face până și pe afemeiatul Duncan să roșească, și să-și piardă toată încrederea în sine.
După eliberarea sexuală a Bellei vine eliberarea intelectuală, care creează premisele transformării ei dintr-un simplu obiect de joacă într-un subiect cu propriile valori și principii, subiect ce sfidează patriarhatul și lovește chiar în esența lui. Cochetarea Bellei cu ideile socialiste intră cumva în dialog cu capodopera reprezentantului sârb al realismului anarhist Dusan Makavejev – W. R. Mysteries of the Organism, unde protagonista scanda că „socialismul fără eliberare sexuală este un infern”. Doar că, Makavejev opera cu o politizare a sexualității, iar în cazul lui Lanthimos avem de-a face mai degrabă cu o sexualizare a politicului. Acolo unde Makavejev crea adevărate manifesturi contraculturale, supuse cenzurii în multe țări occidentale, Lanthimos pierde din curaj și, în premieră, începe să-și iubească personajele, ba chiar și spectatorii. Nu mai avem parte de terapii vizuale de șoc, așa cum vedem în The Lobster (secvența cu fratele eroului transformat în câine, și omorât în bătaie de prietena acestuia) sau The Killing of a Sacred Deer (tragerea la sorți pentru a decide care din copii va fi sacrificat). Practic, animalul fioros care era Lanthimos la începuturile carierei a fost domesticit. E încă rebel, însă mai cuminte, mai de bun simț, mai potrivit pentru agenda contemporană și premiile Oscar.
Lanthimos nu mai operează cu secvențele de șoc direct, ci îl livrează voalat. Violența vizuală este sacrificată în Poor Things pentru șocul ideilor ascunse după cadru, idei care deranjează poate chiar mai mult decât vizualizările directe. Ori, cărui alfa mascul nu i-ar plăcea să aibă o femeie cu o minte de copilă, o autentică marionetă folosită doar în cele mai misogine scopuri, o jucărie de buzunar. În orice caz, deranjul ideologic s-a observat după reacțiile deplasate ale unor masculi din sala de cinema – sărmane creaturi, născute în altă epocă decât cea a patriarhatului general acceptat.
Briciul 