Finlandezul Aki Kaurismaki este probabil unul dintre ultimii romantici ai cinemaului. Portavocea proletariatului, bardul precarității, prietenul la cataramă al lui Jim Jarmusch și regizorul în filmele căruia se fumează mai mult decât în toată cinematografia mondială, Kaurismaki rămâne a fi unic în felul său. În 2019 complexul de baruri pe care-l arenda în Helsinki, împreună cu cinematograful Kino Andorra s-a închis. Proprietarii au decis să nu mai prelungească contractul și să construiască un hotel în locul care căpătase un statut de cult în Finlanda. Aki a găsit rapid soluția și a deschis complexul Kino Laika în orașul Karkilla, la vreo 70 km de capitală. Aici, localnici dar și turiștii pot savura o băuturică și pot viziona filme din toată lumea, fie că e vorba de filme de autor sau hituri din seria James Bond. La 66 de ani, Aki probabil încă mai bea alcool și fumează intermitent, la fel ca mai toate personajele din cinematografia sa. Când e mahmur, privește filme Marvel. Într-un interviu recent Aki spunea că alcoolul a fost totuși o problemă pentru el, probabil de asta în ultimele sale filme eroii primesc o nouă șansă după ce se lasă de dependență.
„Frunze căzătoare” a avut premiera la festivalul de la Cannes 2023, unde a câștigat și trofeul Prix du Jury (Premiul Juriului). Intenționat anacronic, bijuteria asta de film este un love story atemporal despre speranță (ca mai toate filmele lui Aki), o poveste cu un umor înțelept, de o finețe rară, și nu în ultimul rând o scrisoare de dragoste adresată cinemaului mondial.
Ansa (Alma Pöysti) lucrează într-un supermarket, are un salariu mizer și ca să supraviețuiască cumva mai fură din produsele expirate din magazin, produse care, după lege ar trebui să fie aruncate la gunoi. Holappa (Jussi Vatanen) este sablator și are o problemă cu alcoolul. Ambii sunt dați afară de la serviciu. Se întâlnesc întâmplător, într-o sală de karaoke, și își dau seama că nu mai pot trăi unul fără altul. Singurătatea i-a obosit, iar apatia lor față de viață este catalizată de permanentele știri de la radio despre războiul din Ucraina.
Chiar dacă acțiunea este plasată în Finlanda contemporană, Kaurismaki alege un estetic asumat anacronist. Nu vedem niciun smartphone și nici un semn al vertijului informatic din era capitalismului târziu în film. Unicele surse de informații al eroilor sunt ziarele și aparatele radio, de unde află ultimele știri despre război, și unde ascultă muzică, pop finlandez sau rock’n’roll. Ambii își dau întâlnire la cinema, unde văd „The Dead Don’t Die” de Jim Jarmusch, iar cele câteva secvențe de film oferite în calitate de mise en abyme sunt probabil cele mai violente secvențe din filmografia lui Kaurismaki, care spunea cândva că filmele vechi aveau nevoie de o singură crimă ca să prindă la public, pe când filmele contemporane au nevoie de masacre pe scară largă, de adevărate genociduri. Aki lucrează altfel, cu o iubire necondiționată pentru toate personajele sale, chiar și cele antagoniste. Răul face parte din natura umană, dar la fel și binele, și Aki ne face să credem că paharu este totuși pe jumătate plin.
„Frunze căzătoare” este poate cel mai bun film din cariera finlandezului, deși toate îmi sunt foarte dragi. E un fel de opus magnum minimalist, în care regizorul a reușit să evite orice artificiu sau detaliu în plus, și să ne ofere o mostră de cinema pur, neștirbit de viciile vremurilor în care trăim, un cinema care are forța de a inspira speranța, dar și credința că binele va câștiga, indiferent de întunericul din jur. Fiindcă în orice întuneric este posibil de găsit o rază de lumină, uneori în forma unui prieten patruped pe nume Chaplin.
Briciul 