Puterea Probabilității – d’ale penibilului

Se pare că pandemia Covid-19 a făcut ceva victime și printre cineaștii autohtoni. Săptămâna trecută scriam o recenzie colectivă la Pandemia.md, creația anostă dedicată pandemiei, regizată de Valeriu Jereghi. Însă virusul nu s-a oprit aici, și a devenit un fel de MacGuffin pentru încă o peliculă mediocră, turnată în aceeași cheie estetică de Mentî și Ulițî Razbitîh Fonarei – Puterea Probabilității de Ivan Naniev, o producție insipidă bazată pe o poveste dea dreptul halucinantă.

Ivan Naniev este cel mai prolific regizor basarabean, și asta nu este o glumă. Nici un alt regizor de la noi nu are la activ atâtea lungmetraje de ficțiune. Doar că, vorba lui Vargas Llosa, iarăși ne ciocnim cu cantitatea în detrimentul calității, cu un produs de bâlci care nu are alt scop decât să adune cât mai multă lumea în sală. Scriind această cronică am aflat că printre spectatori se pune la bătaie și un iPhone de ultimă generație. Asta ar fi cam tot ce trebuie să cunoaștem despre acest carusel vizual cu premii, dar haideți să încercăm o analiză un pic mai aprofundată a ceea ce vrea să ne ofere acest slideshow din secvențe demne de postul TV Shop.

Care ar fi premisa acestei mediocrități megalomane, care nu atinge nici măcar nivelul unui spectacol televizat? Un virus mortal, iarăși. Și acum, atenție, un virus mortal cu care vor fi infectați câțiva copii (răpiți de pe stradă ziua în amiaza mare, of course) ca aceștia să moară chiar înainte de alegeri, ca guvernarea actuală (nu prea înțelegem din film de ce culoare) să mai câștige un mandat. Ați prins firul? Noi, nu prea. 

În fine, în spatele acestei scheme malefice stau niște antagoniști de-a dreptul caricaturali. Un prim-ministru, un bancher și o ceată de băieți răi au pus la cale această urzeală nemiloasă. Iar ca să înțelegem că e vorba de o urzeală politică, chiar în prima parte a filmului vedem un prim plan cu un păianjen gras, care își țese nestingherit plasa. Asta în caz că spectatorul e prea prost ca să-și dea seama de sublima aluzie dramatică. 

Însă ridicolul nu se limitează doar la întruchiparea răufăcătorilor, sau subiecților, cum le spun polițiștii din film. Puterea Probabilității abundă de personaje artificiale și caricaturale, începând cu figurația și terminând cu eroii centrali. Replicile sunt rigide și lâncede, de un fantasmagoric ridicol. Ai impresia că sunt niște fraze aleatorii, din topor, rostite automat de niște roboți. Cred că secvențele s-au filmat dintr-o dublă, fără pic de indicații regizorale, altfel nu-mi explic această diaree verbală absolut lipsită de credibilitate. Unicul personaj care încearcă să ofere măcar un pic de măiestrie actoricească este Afina (Valeria Garțan de la teatrul „Eugen Ionesco”), însă dorința ei sinceră de a oferi un rol cât de cât veridic este sufocată de o regie impotentă și de ceilalți parteneri de platou, care o dau într-un manierism atât de cras, încât ai impresia că te afli la vreun teatru provincial, nu la sala de cinema. 

Ca să accentueze această debandadă de bâlci duminical, Naniev alege o coloană sonoră kitschoasă, demnă de o discotecă în aer liber la Sângera. Mizanscenele sunt niște aglomerări aleatorii care nu prea au treaba cu ce înseamnă o compoziție, o mișcare organică de cameră. Ne mulțumim cu o serie de secvențe haotice, trase în stilul spoturilor electorale marca Iv Ceban (nu-i de mirare că edilului i-a plăcut filmul). 

Puterea Probabilități este un fel de odă cocalarilor, toată personajele se îmbracă și acționează conform eticii de pușcărie, cunoscute în popor drept „poneatia”. Estetica filmului e trasă în același stil pompos de „dorogo-bogato”. Mașini scumpe conduse de polițiști incoruptibili, apartamente de lux în care locuiesc bieții bugetari și imagini desprinse parcă din paginile Aquarelle. 

Arcurile narative sunt fie inexistente, fie total aiurite. Vlad a devenit polițist pentru că în copilărie surioara i-a fost răpită, Afina a devenit polițistă fiindcă tatăl ei o bătea pe mama… trotuarul e ud fiindcă afară plouă, vara nu-i ca iarna… putem continua această serie de truisme naive la infinit. Montajul este unul stângaci și grăbit, pentru secvențele simple de dialog avem imagini din zeci de unghiuri, de parcă autorii ar încerca apa cu degetul și tot n-ar înțeleg din ce unghi e mai potrivit să filmezi o discuție. Secvențele de urmărire a agentului SIS de către mașinile de poliție prin oraș sunt de un penibil răvășitor, un carnaval de prost gust încununat cu intrarea unei Skoda în troleibuz, spre invidia filmelor de acțiune din Nigeria.  

În lumea lui Naniev nu există nuanțe gri. Totul e alb sau negru. Politicienii și afacerișii sunt răi, polițiștii (cu excepția șefilor) sunt buni, copiii sunt, bineînțeles, sfinți. Multe din personaje tot vorbesc despre Dumnezeu, despre păcat, suntem o țară ortodoxă până la urmă. Însă spre final, surpriză de autor, asistăm la o slujbă funerară catolică, probabil din cauza că nenumărate sunt căile Domnului.

Tot încerc să înțeleg în ce gen s-ar încadra un astfel de film. Comedie nu e, chiar dacă abundă de glumițe infantile gen: e păcat să lucrezi duminica sau, te cheamă Profir, înseamnă că bunica ți- ales numele. Ha-haaaa! În categoria thriller tot nu-l putem încadra, unica doză de suspans din această producție e așteptarea titlurilor de final. Dar cred că acest film s-ar încadra la categoria bufonadă, însă se ia prea în serios și nu oferă nici cea mai mică dovadă de autoironie. Astfel de producții ar trebui categorisite ca film de consum intern. Pe piața externă riști să suferi o rușine spaniolă cu astfel de producții. Însă publicul local, care în majoritate și-a format gustul cinematografic din telenovele turcești și seriale rusești, acceptă acestă sterilitate cinematografică, ba chiar aplaudă. Însă renașterea cinemaului autohton mai are de așteptat, și problema nu e doar în regizorii sterili, e și într-un public care nu cunoaște altceva, un public pentru care filmul e doar o metodă de a scăpa de plictiseală, doar că în cazul meu – nici măcar de plictiseală n-am scăpat.