Stai fără grijă, nu va ajunge departe pe picioare

Gus Van Sant este un fel de Paul Verhoeven american. Nu după stil și manieră, bineînțeles, ci mai degrabă după tupeul adolescentin și curajul deșănțat al ambilor de a alege teme tabu, care pentru majoritatea puritanilor sunt interzise, teme care în establishmentul cinematografic sunt acceptabile doar în cazul unui debutant. La ai săi 78 de ani, Verhoeven a turnat „Elle” – o comedie (da da comedie) despre viol cu sclipitoarea Isabelle Huppert în rolul principal. La ai săi 65 de ani, Gus Van Sant turnează o comedie despre un alcoolic paralizat, țintuit în scaunul cu rotile – caricaturistul american John Callahan. Verhoeven și Van Sant au același curaj anarhist și același mesaj veșnic tânăr : la p… am văzut noi establishmentul vostru!

„Stai fără grijă, nu va ajunge departe pe picioare” este un biopic adaptat după cartea autobiografică a caricaturistului american John Callahan. Callahan, un alcoolic cronic, suferă un accident rutier și rămâne paralizat aproape în totalitate. Treptat, vizitând un cerc de alcoolici anonimi, acesta descoperă arta și puterea ei tămăduitoare. Callahan devine caricaturist, iar desenele sale lovesc sub centură mai tot ce se poate – de la gay și lesbiene la rasiști și negri, de la creștini la atei, de la grăsani la slăbănogi, de la calici și corporatiști. Pentru Callahan nu existau teme tabu, la fel cum aceste teme nu există nici pentru Gus Van Sant. Cine altul avea să-și permită să turneze o peliculă în manieră  semi-documentaristă (Elephant, 2003) inspirată în mare parte de masacrul din liceul american Columbine?

don-t-worry-he-won-t-get-far-jack_black_joaquin_phoenix_cred

Van Sant n-a fost niciodată moralistul care vrea să ne ofere lecții de viață, el este mai degrabă hedonistul care vrea să simțim viața în toată splendoarea ei, indiferent dacă suntem alcoolici sau paralizați,  sau ambele împreună. În mâinile altui regizor, această biografie destul de dramatică risca să rămână doar o dramă siropoasă. În mâinile lui Van Sant ea se transformă într-un manifest al speranței și bucurie, nu în ultimul rând datorită umorului. Anume umorul (fie el cel mai negru și deșănțat) ne ajută să trecem prin cele mai grele momente din viață. Nu există teme tabu pentru umor: indiferent că e vorba de moarte, boală, genocid, masacru sau terorism. Sarcasmul și ironia sănătoasă sunt binevenite întotdeauna, chiar dacă nu ești de acord cu subiectul lor. Redacția Charlie Hebdo i-a ciuruit pe atacatorii care le-au ucis colegii chiar a doua zi, prin intermediul unei caricaturi, și ăsta este răspunsul adecvat al civilizației la violență, moarte și suferință. Penița, nu arma. Și nu trebuie să uităm niciodată că poate, acest sarcasm este ultimul scut al unei persoane gata să cadă într-o deprimare totală, într-o prăpastie a deznădejdii din care nu mai există ieșire. Zâmbește și râde de prostie, chiar și atunci când viața te lovește cu bocancul în maxilar, cam asta vrea să ne transmită Van Sant, și o face într-o manieră liberă și dezinvoltă. „Slavă domnului că e vineri”, spune Hristos răstignit pe cruce în una din caricaturile lui Callahan. „Ador prospețimea cearșafurilor abia scoase de la spălat”, recunoaște un membru Ku Klux Klan în altă caricatură. „Nu înțeleg umorul de aici”, îi ripostează un personaj din film lui Callahan,  privind o caricatură cu o pancartă pe peretele unei uzine, pe care scrie „Pericol, uzina este păzită de lesbiene”. „Frate, eu prind umorul ăsta. Ce poate fi mai îngrozitor decât un grup de femei care n-au nevoie de bărbați?”, îi ripostează altul.

don-t-worry-he-won-t-get-far-on-foot-156_DONT_Unit_02877R_rgb

Însă această tragicomedie zglobie n-ar fi fost atât de perfectă fără rolul splendid (al câtulea la număr) făcut de Joaquin Phoenix. După mine, Phoenix (unul din favoriții marelui Paul Thomas Anderson în ultima vreme) este unul dintre cei mai subapreciați actori din generația sa, unul care n-a greșit niciodată, indiferent dacă juca într-un blockbuster de Ridley Scott precum Gladiator, sau un art-house experimental de Lynne Ramsay (You Were Never Really Here). Phoenix se vâră în personajul său cu mâni și picioare (chiar dacă picioarele personajului erau paralizate), îl dezgolește din interior, îi scurge toată seva și oferă o prestație totală, un fel de sacrificiu adus la nivelul de avatar budist.

Screen-Shot-2018-01-18-at-02.15.02

Am vizionat pelicula la Festivalul Internațional de Film din Odesa, ediția 2018, după o beție crâncenă care s-a întins până în zori. Înainte de proiecție, tremuram mahmur în sală și credeam că voi adormi în câteva secunde. Însă, din primele imagini livrate de acestă feerie exuberantă, am fost cucerit și copleșit de o bucurie imensă. Am ieșit din sală după proiecție plutind deasupra pământului, de parcă eram sub influența unui drog. Cam acesta ar trebui să fie efectul unui film viu, un film din care viața țâșnește precum apa unui izvor de munte, care a ros în sfârșit piatra și a zbughit-o să curgă spre oameni.

Gonzo

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie

Leave a reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: