The Killing of a Sacred Deer – Moartea Căprioarei

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clatină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.

                                                                                                     Nicolae Labiș, Moartea Căprioarei

The Killing of a Sacred Deer, ultimul film în regia grecului Yorgos Lanthimos, este precum o injecție care-ți paralizează membrele pentru două ore și te face să transpiri febril în speranța că această terapie de șoc se va termina cândva. Dragostea lui Lanthimos pentru teatralizare se vede cu ochiul liber încă de la începutului carierei sale. În Dogtooth – personajele erau aruncate într-o scenă casnică și erau impuse să joacă într-o piesă absurdă și vulgară;  în Alps – personajele aveau nevoie de actori ca aceștia să le înlocuiască rudele pierdute; în The Lobster – societatea era luată în derâdere printr-o teatralizare suprarealistă și absurdă, în care cei care nu reușeau să formeze un cuplu (adică să-și ia o mască socială acceptabilă) erau transformați în animale. The Killing of a Sacred Deer îmbină toate aceste elemente, însă acțiunea de această dată este plasată în mare parte într-un spital (o trimitere directă la sanctuarul din Epidaur care era teatru și spital în același timp, cu temple închinate zeilor Apollo și Asclepios). Titlul filmului ne aduce aminte de una din ultimele piese scrise de Euripide, Ifigenia în Aulida, în care regele Agamemnon este impus să-și sacrifice fiica după ce omoară din greșeală o căprioară sfântă a zeiței Artemis.

image.0

Faptul că asistăm la o piesă de teatru este clar din primul cadru al filmului: o inimă deschisă care este operată și un chirurg (Colin Farrell în rolul lui Steven Murhpy), care  își scoate masca și mănușile însângerate și le aruncă la urna cu gunoi. Mâinile medicului (laitmotiv la care se va reveni în film) sunt iarăși curate. Steven și-a scos masca de medic (cea socială), însă oricum fața sa este acoperită de o barbă stufoasă (masca familială), fapt care ne dă de înțeles că piesa de teatru încă nu s-a terminat, a trecut pur și simplu în altă dimensiune. Urmează să facem cunoștință cu Steven, un chirurg de succes, pasionat de ceasuri de lux, soț și tată iubitor, și mai nou, prieten la cataramă cu adolescentul Martin (Barry Keoghan). La început nu înțelegem pe ce se bazează această prietenie, însă treptat Martin pătrunde în lumea lui Steven și-l face să înțeleagă că orice acțiunea duce la o contra-acțiune, iar orice greșeală se plătește, deseori cu sânge. Mai departe acest teatru al absurdului se dezvoltă într-o fantasmagorie violentă și tulburătoare, una în care spectatorul simte anxietatea pe pielea lui, chiar dacă nu prea înțelege ce se întâmplă. Lanthimos bate în simțuri și neagă rațiunea spectatorului. Acțiunile personajelor, replicile lor, nu au practic nici o motivare și nici un fir logic. E un fel de predestinare, karma dacă vreți, în care au fost aruncate aceste personaje. Steven și soția sa Anna (Nicole Kidman) sunt loviți de soartă. Tânărul Martin este sau mesagerul acestei sorți, sau poate chiar întruchiparea ei, zeița răzbunării Nemesis. Martin nu realizează nici o acțiune violentă, doar vociferează tragedia care are să se întâmple. Steven chiar încearcă să-l omoare pe Martin la un moment dat, însă își dă seama că nu poți opri predestinarea și karma, iar păcatele părinților (la fel ca în textul biblic) sunt răscumpărate de copii. Martin este pus în situația sacrificiului suprem, însă preferă să lase alegerea sorții.

the-killing-of-a-sacred-deer-2017-3

Revenind la comparația cu anticul teatru și spital din Epidaur, teatrul și spitalul erau strâns legate în lumea antică: teatrul trata bolile sufletului, pe când spitalul bolile trupului. Mens sana in corpore sana. Lanthimos este în cunoștință de cauză, și intervine dureros în sufletul spectatorului, punându-i în față o narațiune șocantă, însă anesteziindu-l prin procedeele cu care reprezintă povestea – atmosfera integrală a filmului este rece ca gheața, pe fețele actorilor nu se citește nici o emoții (nici în momentele cu adevărat tragice), aceștia sunt detașați total. Muzica lui Schubert și Ligeti accentuează această dezolare și pasivitate emoțională. Fiecare din personaje își primește karma fără nici o emoție. Fețele lor bântuie prin coridoarele de spital sau prin case (în mare parte doar interior) precum niște fantome ale trecutului. Și doar dialogurile îți dau de înțeles cât de groaznică este această tragedie. Într-un moment crucial din film, Steven iese afară în noapte (una dintre puținele scene filmate în exterior) și izbucnește în plâns. Și-a dat jos masca, a coborât de pe scenă și e disperat de rolul pe care-l joacă. Lumea e un teatru, spunea Shakespeare, și noi suntem actori în ea. Însă uneori emoțiile ne copleșesc și izbucnim în hohote de plâns, nu mai suntem în stare să jucăm acest rol absurd al condiției umane, să ne ascundem după paravanele sociale.

barry-keoghan-killing-of-a-sacred-deer

Nicole Kidman și Colin Farrell fac două roluri de excepție, însă ambii pălesc pe lângă profunzimea tânărului Martin (interpretat excelent de Barry Keoghan). Martin este ba angelic, ba diabolic, ba maniacal de violent, ba pur și carismatic. Martin este un fel de recipient în care se zbat cele mai puternice forțe ale naturii umane (viața cu moartea, durerea cu bucuria). În una din scene Anna îi sărută picioarele însângerate, poate chiar el este Mesia, cel care aduce și salvarea dar și damnarea, el este Mesagerul divin, sau poate chiar Voința divină.

Sfârșitul filmului ne dă peste cap, aduce această terapie de șoc la climax și la sacrificiul suprem. Crima a fost răzbunată, printr-o metodă cinică, nihilistă și total amorală, însă natural de necesară. În natură nu există etică și morală. „Revenge is a dish best served cold”, spunea un personaj celebru din Star Wars. Filmul lui Lanthimos oferă probabil cea mai rece și detașată mostră de răzbunare. Însă e vorba de o răzbunare a naturii față de umanitatea ipocrită și fățarnică. Zeii antici, iubitori de teatru, nu sunt nimic altceva decât acele forțe ale naturii care condiționează umanitatea. Viața umană este cu siguranță un teatru, un spectacol jucat pe scena naturii și a timpului. Însă uneori rolurile care ne revin sunt atât de dureroase și tragice încât nu mai putem să le suportăm, ne dăm jos măștile, coborâm de pe scenă și izbucnim într-un plâns isteric plin de neputință și nimicnicie. Probabil, doar în acele clipe trăim cu adevărat.

Gonzo

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie

Leave a reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: