Aki Kaurismaki şi The Other Side of Hope

Two Finns are in a bar. After hours of silence, one man raises his glass to the other and says, “Cheers.” The other man snaps back, “I didn’t come here for conversation.”

Kaurismaki este un existențialist care meditează asupra condiției umane prin mici rebeliuni cinematografice. Tânăr fiind, îndrăgostit de film, și-a satisfăcut pornirile cinefile petrecând ore în șir alături de fratele său Mika în arhiva de film finlandeză. Ambilor le erau mai dragi filmele noir americane, Jean-Luc Godard, sau Yasujiro Ozu. Încă de la început de cale era oarecum evidentă direcția în care urmă s-o ia. Școala finlandeză de film i-a refuzat admiterea pe motiv că era considerat prea cinic. Subiectele lui Aki sunt ancorate în critică socială, în viața urbei muncitorești. Sunt subiecte pe care colegii de breaslă europeni nu și le prea asumă, și chiar dacă sunt inspirate din viața omului simplu din Finlanda mesajul lui este omniprezent. Regizorul balansează dibace duritatea observărilor despre condiția umană ambalând mesajul într-o formă de comedie absurdă. Cert, un umor mai.. negru. Cine-o să se mire că debutul lui cinematografic a fost ecranizarea unui roman de Dostoievski?  (Crimă și Pedeapsă, 1983).
Carența vitaminei D! strig eu prima asociere având în față un personaj dintr-un film semnat Aki Kaurismaki. Simptome – sentiment cronic de tristețe și sensibilitate la durere. Observație ulterior validată de regizor care la rândul lui își definește personajele a fi melancolici incurabili. Iar în lumea lui Aki melancolicii sunt primii care nu au izbândă.

the-other-side-of-hope-03 
Țara în care creștem și unde ni se clădește conștiința, valoare cu valoare, vis cu vis, stereotip cu stereotip, este începutul oricărei observații despre noi și rezultatul muncii noastre. Finlanda e o țară la hotar între Vest și Est, între capitalism și socialism,  unde se vorbește o limbă care nu are nimic în comun cu limbile germanice din regiune. Peste 20 procente din finlandezi ar vota un partid comunist, sistemul capitalist însă prinde rădăcini tot mai adânci. Această discrepanță naște numeroase ciocniri sociale care alimentează poveștile lui Kaurismaki. Aki este un umanist cu o imensă dragoste pentru clasa muncitoare. E în cunoștință de cauză, în viață lui a fost și postaș, a spălat vase pentru un restaurant, mult mai târziu a ajuns critic de film.
 
Filmele lui Aki au loc de cele multe ori în Helsinki. Un Helsinki după decor blocat în timp undeva la sfârșitul  anilor 80, în Perestroika emoțională a regizorului. L-am acuza de rebeliune, l-am acuza de cinism. Kaurismaki ar da pe gât niște alcool și i-ar păsa .. deloc.  
 
Când personajele lui ajung la un impas emoțional sau trebuie să ia o decizie care le alterează viață în definitiv putem să ne așteptăm la o baladă rock la un colț de stradă sau undeva într-o cantină, un soi de pub în derivă. Tranzițiile astea sunt metafore frumoase pentru întrebări existențiale. Mai departe încotro? E o semnătura care îi aparține în definitiv. S-a născut drept răspuns felului în care mari regizori de tipul lui Bergman reprezentau politicos linia lirică în film.

image6
The Other Side of Hope e o baladă despre apartenență. Mai mult decât o să zică alții –  despre emigranți. Kaurismaki dă pe față faptul că viață e o perversă. Locul unde ne aflăm poate fi tânjit de mulți și înjurat de cei care au parte de el o viață. Așa se intersectează două linii narative în film. Cea a finlandezului Wikström, care își părăsește soția alcoolică și cumpără un restaurant falimentat. Și cea a lui Khaled, evadat din Aleppo în căutarea surorii pierdute în tranzit. Kaurismaki nu-i părtinitor, povestea emigrantului sirian ajuns dintr-o întâmplare în Finlanda pe un vapor ce transporta cărbune e redată oarecum pragmatic. Sirianul întâlnește suficiente atitudini rasiste, dar pentru că Aki, pe cât de cinic nu ar fi, (mai) visează homo sapiens-ul capabil de revoluții de bunătate (care depășesc construcțiile sociale stereotipice de segregare), lui Khaled i se oferă constant ieșiri din situație. Te dă peste cap constatarea că elementarele și absolut normalele acțiuni de bună credință se resimt revoluționare în contextul refugiaților. Filmul e un salut subtil politicienilor panicați din Europa și valului de populisme, care a trăit în represie și a căutat în timp un motiv propice să se manifeste. Kaurismaki ar vrea să ne lecuiască de viziunea compătimitoare față de emigranți, care ne par slabi și neputincioși, sau de părerea că-s venetici ce vor să ne fure nevestele, casa și locurile de muncă. The Other Side of Hope nu e predică, ci un apel la conștiință. Un exercițiu mintal și emoțional necesar.

Filmul are un stil minimalist, stil care a influențat regizori de tipul lui Jarmusch sau Porumboiu.  Imaginea amintește de pictorul american Edward Hopper. Emoția culminează când Khaled fredonează la un instrument împrumutat o melodie în amintirea despre casă. Vezi tu … nu existăm fără Doine.

image8  

Aki Kaurismaki a dat indicii că ar fi ultimul său film. Dar atâta vreme cât lumea rămâne un loc nebun, mai avem speranță. Doar dacă se mută în Spania, se lecuiește de depresie, și se lasă de alcool.  
 
The Other Side of Hope trebuie consumat cu încredere și răbdare. Poate doar n-ar trebui să fie primul film văzut din filmografia lui Aki. Îndrăgostiți-vă mai întâi de Le Havre, The Man Without a Past, sau Leningrad Cowboys go America.

Teruteru

 

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie

Leave a reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: