Toni Erdmann – frumoasa și bestia din societatea performanței

Fiecare dintre noi a fost vizitat cândva pe neprins de veste de o rudă îndepărtată de la țară. În cazurile bune, ruda a venit singurică și a stat doar o zi, în cazurile mai neplăcute, ruda a venit cu câțiva prieteni, ți-a inundat casa, ți-a înfundat closetul și te-a făcut de râsul lumii în fața tuturor prietenilor. Se mai întâmplă, și uneori aceste vizite spontane și neplăcute pot trezi în noi sentimente pe care le-am uitat demult, iar alteori, ne aduc aminte de originea noastră, ne reîntorc la locul în care ne-am născut și la oamenii în compania cărora am început acest drum numit viață. Este important să fim vizitați măcar uneori de această ”rudă de la țară”, să fim zgâlțâiți și smulși din zona de confort urban, să fim ridiculizați în fața oamenilor la părerea cărora ținem, să apară măcar o crăpăturică în această mască socială pe care o purtăm zi de zi.

download_1_IsP5R8z

La prima vedere, Toni Erdmann este un film despre relația complicată dintre un tată (fost profesor de muzică, pensionat și pus pe șotii) și o fiică (consultant de afaceri la o firmă de top, business woman, feministă, corporatistă și femeie modernă ). Încercarea tatălui de a se apropia din nou de fiica sa crează situații confuze, haotice, umoristice și uneori ridicole până la absurd. Însă la o analiză mai atentă, Toni Erdmann se transformă într-o metaforă spumoasă asupra inegalității de șanse, a relațiilor de clasă și a lumii moderne axate pe performanță, informație și operativitate.

Toni Erdmann, în regia nemțoaicei Maren Ade este cu siguranță unul dintre cele mai bune filme din 2016. După ce a cucerit criticii de la Cannes, Toni Erdmann a făcut înconjurul lumii, chiar dacă este un film de autor mai greu de rumegat pentru publicul larg. Regizoarea și-a exprimat de nenumărate ori dragostea față de Noul Val de Film Românesc, iar faptul că Toni Erdmann a fost filmat în mare parte în București vine să cimenteze această dragoste față de creația lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu sau Corneliu Porumboiu.

 

film_11212016_anderson_tonierdmann_sony_picture_classics
Toni Erdmann pare o dramă cu elemente de comedie, dedicată relațiilor complicate din familiile moderne, în cazul dat relația tată/fiică. Însă acesta este doar stratul de la suprafață, Toni Erdman reprezintă o satiră excelentă asupra relațiilor sociale de clasă: în cazul dat clasa de mijloc reprezentată de Winfried/Toni (un pensionar glumeț și nebunatic pasionat de gag-uri și înscenări haioase) și clasa de sus reprezentată de Ines și colegii ei (lumea rece și umilitoare a afacerilor, a business consulting-ului, a ipocriziei la patru ace). Winfried (Peter Simonischek) este un tată pensionat de undeva din zona rurală a Germaniei, iar atunci când se plictisește se deghizează în Toni și ia lumea peste picior. Ines (Sandra Huller), fiica sa, este o femeie de afaceri care lucrează non-stop și încearcă să facă față misoginiei și eticii corporatiste din lumea top-managerilor. Ines nu are timp pentru nimeni și nimic, mai ales pentru tatăl său. Întotdeauna discută ceva, fie la telefon, fie la laptop, întotdeauna se gândește cum să ajungă la o performanță mai mare. Însă performanța este un concept foarte diferit de la tată la fiică. Winfried crede că performanța înseamnă spectacol, show, deghizare, circ și teatru. De aceea deseori își pune dinți falși și se transformă în Toni Erdmann – un alter-ego dus cu pluta care poate intra la o recepție fancy prezentându-se drept ambasadorul german sau, de ce nu, prietenul lui Ion Țiriac. Pentru Winfried performanța înseamnă să fii cât mai des copil, să faci glume de prost gust, să-i ridiculizezi pe toți, de la poștașul care-ți bate la ușă, până la propriul copil pe care nu l-ai văzut de un car de vreme. Pentru Ines, performanța nu are nici o treabă cu ludicul, ci vine mai degrabă din lumea corporatistă cu deadline-uri, outsourcing, meeting-uri, brainstorming-uri și multi-tasking care pe parcurs îți sterilizează sufletul și te transformă într-un robot care nu acceptă nici o negativitate. În lumea lui Ines nu există umbre – totul este expus într-un ecleraj nebun, performanța trebuie să fie la vedere, performanța trebuie să se vândă. Ines se expune și ea, preferând să fie un produs ambalat frumos, gata să fie cumpărat. Tatăl ei, în postura lui Toni Erdmann, vine să zguduie această lumea, s-o scoată pe Ines din zona de conform corporatist, să-i demonstreze micile dar adevăratele plăceri din viață.

11

Într-o scenă din film (probabil una dintre cele mai tari scenă nud din secolul XXI) Ines așteaptă niște oaspeți, ca să-și serbeze ziua de naștere. În momentul în care nu poate îmbrăca o rochie super-slim, aceasta se dezgolește și le spune oaspeților ca va fi o petrecere în pielea goală. Cine nu este de acord să plece. Pentru colegii ei din lumea afacerilor e ceva greu de realizat, unii refuză din start, alții au nevoie de câteva beri ca să uite de masa lor. Printr-un simplu gest Ines se debarasează de toată ipocrizia corporatistă, de imperativul performanței și a eticii de afaceri. Ea redevine copila inocentă care zburda goală altă-dată prin grădina copilăriei, Edenul în care omul încă nu cunoaște rușinea. După această revenire la infantilitate și inocență apare și Toni, deghizat în Kukeri (costum tradițional bulgăresc). Frumoasa a revenit la inocență și la căldura familială, iar bestia și-a arătat în sfârșit fața adevărată, hidoasă, dar nostimă, ridicolă, dar plină de dragoste pentru viață, păroasă, dar plină de căldură parentală. Probabil asta e cea mai mare performanță a celor doi, revenirea la starea primordială de liniște și dragoste, măcar pentru o clipă, pauza din ritmul contemporan nebun care-ți permite să contemplezi, să zăbovești și să primești o plăcere adevărată de la lucrurile simple, dar veșnice. Pe urmă, iarăși revii la performanță, însă depinde ce înțelegi prin performanță. Filmul se încheie cu o scenă contemplativă, una în care femeia de afaceri a găsit în sfârșit un răgaz în care poate uita de telefon, de laptop, de obligații și de lumea crudă a maturității contemporane. E important să zăbovim, pentru că în zăboveală zace cea mai mare acțiune. Nu în zadar spunea Cato: ”Nicicând nu ești mai activ decât atunci când s-ar spune că nu faci nimic, nicicând nu ești mai puțin singur decât atunci când ești singur cu tine însuți”.

Gonzo

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie

Leave a reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: