Arrival – ce vom face când vor veni?

„Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.”

Ludwig Wittgenstein

Fără limbaj nu ar fi existat nimic. Nu degeaba Biblia spune că „la început a fost Cuvântul”. Fără cuvinte nu poate exista nici știința, nici umanitatea aranjată în ordinea ei socio-economică. Wittgenstein afirma că limitele limbajului său sunt limitele lumii sale. Nu pot să nu fiu de acord cu această afirmație, lumea din jurul meu e lumea pe care o pot defini cu cuvinte, emoțiile pe care le simt îmi sunt clare doar atunci când știu cum să le numesc. Limbajul este important ca să poți transmite cunoștințele tale altei ființe, umane sau extraterestre. Însă este de dorit ca și cel căruia îi transmiți aceste cunoștințe să fie la curent cu limbajul pe care-l folosesc. Pentru un aborigen lumea este cât se poate de simplă, limitată deseori la câteva zeci de cuvinte rudimentare: mamă, pământ, moarte, hrană, pericol ș.a.m.d. Lumea unui doctor în filozofie e cu siguranță mai complexă. Arrival trage această paralelă între aborigenul care se limitează la un limbaj rudimentar și intelectualul căruia nu-i ajung zeci de mii de cuvinte pentru ași exprima toate ideile. Ambele lumi sunt bune, și cea a aborigenului și cea a intelectualului, însă dacă aborigenul va intra în contact cu intelectualul, atunci cel din urmă va trebui să depună un efort ca să descifreze mesajul aborigenului, pe când aborigenul nu va reuși niciodată să înțeleagă mesajul intelectualului, oricât de mult și-ar dori asta. Așa stă treaba în sânul umanității. Cum vom comunica însă cu o civilizație extraterestră, care ar putea să aibă o formă total diferită de limbaj decât cea verbală? Aici ne vin în ajutor gesturile, mimica și de ce nu, simțurile. Limbajul emotiv e la fel de important ca cel verbal, deseori omenirea uită de asta, și, la fel ca în cazul lui Wittgenstein, încearcă să limiteze totul la cuvinte și să nu vadă mai departe de ele.

Într-o bună zi ei vor veni. Este tot mai clar pentru toată lumea (chiar și pentru unii credincioși înrăiți) că nu suntem singuri în Univers. Recent, NASA a descoperit un nou sistem solar cu trei exoplanete pe care ar putea să existe viață. În distanțe cosmice e o nimica toată până acolo, în distanțe umane mai avem de evoluat decenii și secole întregi până a ajunge în sistemul TRAPPIST-1. Asta dacă nu o să ne auto-distrugem până atunci. Însă ce ar fi dacă extratereștrii vor veni singuri la noi? Vom fi atât de speriați și închistați în cochilia noastră planetară, încât ne vom distruge iarăși între noi, pentru a fi primii care intră în contact, sau primii care vor ataca o prezență extraterestră pe Pământ. Frica și agresiunea sunt caracteristici de bază ale umanității. Din frică ucidem tot ce nu este ca noi, din simțul agresiunii distrugem tot ce este mai slab decât noi.Vrem să-i înțelegem pe extratereștri însă nu suntem în stare să ne înțelegem între noi. De când există civilizația umană există și conflictele umane, mici sau mari. Cu ce îi vom întâlni atunci pe extratereștri dacă nu cu o declarație de război?

Screen_20Shot_202016-08-16_20at_204.07.15_20PM.0

Arrival, în regia lui Denis Villeneuve este un SF intelectual, construit pe ideea că limbajul este baza civilizației. Ritmul monoton (practicat de Villeneuve și în Sicario) și poetic pe alocuri mă face să-l compar cu filmele lui Andrei Tarkovsky, sau cu SF-ul lui Stanley Kubrick – A Space Odyssey: 2001. Villeneuve transmite salutări evidente capodoperei lui Kubrick, și mai ales monolitului negru din celebrul film. Văzând posterul filmului Arrival ai impresia că vei urmări un blockbuster sf, însă asta este doar o iluzie. Villeneuve operează cu altfel de ecuații, mai din zona art-house-ului și a filmului intelectual. Însă acest ritm monoton nu te sastisește, intriga se dezvoltă lent, însă te ține cu ochii lipiți de ecran, precum un vulcan care mocnește gata să izbucnească în orice moment.  Momentul culminant al filmului vine treptat, și în loc să-ți gâdile simțurile și să-ți dea o doză de adrenalină, preferă să lovească în altă parte, în rațiune care ajunge la o stare revelatorie de șoc și de catharsis. La un moment ești prin într-o gaură neagră cinematografică, unde timpul nu mai decurge după regulile umane, unde viitorul, prezentul și trecutul sunt amestecate într-un singur punct. Iar ceea ce credeai că e uitat de mult se va întâmpla abia peste câteva decenii.

Amy-Adams-in-Arrival

Moartea este inevitabilă în univers, totul are un sfârșit, însă oamenii preferă să uite de asta. Gândul că ești muritor e prea complicat, iar moartea întotdeauna ne pare o chestie abstractă, care se află la ani lumină de noi. Însă moartea e aici, însăși viața umană nu este nimic altceva decât mișcarea spre moarte. Ești gata să-ți trăiești viața și să parcurgi această cale, dacă știi că toți cei pe care îi iubești vor muri? Dacă azi vei vedea în fața ochilor toată viața ta vei fi de acord s-o trăiești mai departe, sau vei ceda? Filmul lui Villeneuve ne readuce pofta de viață, chiar dacă rămâi cu un gust amar după vizionare. E un optimism matur care nu mai are loc pentru bucuriile adolescentine și infantilism. Orice om are o responsabilitate enormă, în primul rând față de sine, iar Arrival ne pune față în față cu această responsabilitate. Arrival e un film care te maturizează spontan și îți dă de înțeles că acum e momentul să acționezi, pentru că mâine ar putea să nu mai fii viu. Acum e momentul să ne așezăm la o masă rotundă și să ne ascultăm ca să ne înțelegem, pentru că e secolul XXI iar noi suntem doar o gloată de câteva miliarde de oameni care se ceartă între ei. Nici pe departe nu putem fi numiți civilizație, suntem doar o iluzie a civilizației. Și poate ei ar intra în contact deja, însă așteaptă, așteaptă momentul în care vom fi pregătiți pentru acest contact, fiecare în parte și toți împreună. Chiar dacă suntem diferiți, suntem aceiași până la urmă. E nevoie de un pic de răbdare și înțelegere reciprocă ca să dispară toate granițele – o dată și pentru totdeauna. Și atunci când toată planeta va fi o mare familie umană, unită și înțelegătoare, Universul își va deschide porțile și ne va arăta toate secretele lui.

maxresdefault

Arrival l-a consacrat pe Villeneuve în calitate de regizor mare. Și faptul că anume el va ecraniza sequelul pentru Blade Runner nu poate să nu bucure. Circulă zvonul că Villeneuve duce tratative acum pentru ecranizarea celebrului roman Dune de Frank Herbert. Asta mă face să cred că sf-ul intelectual încă nu a murit, că este nemuritor, spre deosebire de noi, oamenii. Villeneuve tot va muri într-o zi, însă filmele sale vor rămâne și pentru următoarele generații, și poate, peste sute și mii de ani, o civilizație extraterestră se va recunoaște în Arrival, și va înțelege că omenirea este nemuritoare, prin arta pe care o lasă, prin încercarea de a înțelege tot mai mult, prin pofta de viață indiferentă de iminența morții.

Gonzo

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie

Leave a reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: