Werckmeister Harmóniák (2000) – Melancolia rezistenţei

Corul celest a lui Kepler e compus dintr-un tenor, Mars, doi baritoni, Saturn și Jupiter, un sopran, Mercuriu, și doi alto, Venus și Pământ. S-a dedus că Mercuriu care are o orbită elipsoidală considerabilă poate emite cel mai mare număr de note. Pe când Venus, care are orbită aproape un cerc, produce decât o singură notă. Pământ cântă mi, fa, mi.

Johannes Kepler, Harmonice Mundi

1
Interpretarea unei imagini, unui mesaj, e o chestie atât de fragilă, însă un exercițiu atât de necesar încât e sensibil să fie adăugat la baza piramidei lui Maslow.

Bela Tarr e rar în acord cu ce au a spune criticii cinematografici despre filmele sale. El ne îndeamnă sa primim imaginea așa cum este, fără să obosim mesajele vizuale în căutarea unor substraturi filozofice analizând filmul în mod fragmentar. Drept răspuns la interpretările scenei de început a ultimului său film /The Turin Horse/ în care camera se dezlănțuie feroce paralel calului și călărețului său, cuprinzând dinamica mișcării aproape hipnotic, Tarr a zis simplu:

You have to understand, when you’re doing a movie, you have to introduce everything. In this case, the horse, the driver. That’s all, you know?

Tarr face film de 34 de ani, răstimp în care a rămas fidel filmului analog. Fenomen apărut din adâncurile Ungariei, după gravitate asemuit lui Fritz Lang sau Nicholas Ray. Începuturile sale își au rădăcinile într-o serie de filme în stil documentar care au evoluat în ceea pentru ce e cunoscut ca autor – film alb-negru, un minimalism în imagine și în transpunerea narațiunii. Un film semnat Bela Tarr e plin de multe prim-planuri, cadre lungi, static, toate împreună transmițând o încărcătura emoționala profundă. O poezie vizuală care la limită pare să se reverse într-un sci-fi undeva prin zonele mai întunecate ale spiritualității umane. Ca un adevărat descendent al spațiului est european, el e mânat de realismul dur și de sorțile pe care le plămădește acest pământ. Nu e surprinzător, ceea ce face cineastul maghiar e atât de dezbrăcat de complexitate încât poveștile par a fi sufocate de ultra-intelectualism.

At the beginning of my career, I had a lot of social anger. I just wanted to tell you how fucked up the society is. This was the beginning. Afterwards, I began to understand that the problems were not only social; they are deeper. I thought they were only ontological. It’s so, so complicated, and when I understood more and more, when I went closer to the people… afterward, I could understand that the problems were not only ontological. They were cosmic. The whole fucked up world is over. That’s what I had to understand, and that’s why the style has moved. Once I went down, I kept going down. The style became more and more downward, by the end, becoming more simple, very pure. That’s what was interesting for me, to discover something step by step.


Bella Tarr

Premiera filmului Werckmeister Harmóniák (2000) l-a dus pe Tarr pentru prima dată la Cannes. Impactul filmului s-a făcut simțit abia după o decadă, de parcă un ecou ajuns la suprafață.

Comparativ cu precedentul său film Sátántangó (1994) de 7 ore și 15 minute, Werckmeister Harmóniák (2000) e unul scurt, compus din doar 39 de cadre. Cea mai lungă scenă ia 10 minute și 20 de secunde. E scena de început și se termină la 20 de secunde doar pentru că Kodak 35 mm are 300 m și permite aproximativ 11 minute de film. Bela Tarr denunță limitele astea tehnice drept marea sa cenzură.

2

Werckmeister Harmóniák e povestea chintesenței într-un spațiu curmat de opresie și deznădejde. E adaptarea Melancoliei rezistenței de László Krasznahorkai, scenaristul cu care Tarr a colaborat mai pe larg la tripticul Sátántangó, Werckmesiter Harmóniák si The Turin Horse. Povestea lui Janos Valuska a prins praf pe raft până în momentul în care maghiarul l-a întâlnit pe Lars Rudolph – întruchiparea tânărului excentric cu o privire nesățioasă care pare sa înglobeze toată povara umană. Personajul Valuska există oarecum paralel societății anesteziate și izolate din orășelul ungar unde se întâmplă toată acțiunea. Oricine poate să empatizeze cu soarta unei națiuni între lipsă de siguranță, violență și decădere va trece prin sine povestea lui Janos Valuska ca un dureros deja vu. El trăiește într-un oraș prea similar Idiotului lui Dostoevsky.

3

Acest film are un iz apocaliptic în care natura pare să se răzbune pe copiii ei. Călărețul Apocalipsei ia forma violenței într-un act de autodistrugere. Un gest de ispășire a ignoranței. La nivel de individ, corpul uman se reînnoiește în întregime la fiecare 7 ani. Omul a inventat instituția guvernământului, și îi da o șansă la fiecare 4, 5 ani. Iar natura, ea are legile ei. Tarr ne dă dibace indicii despre armonie prin scena în care Valuska explică sistemul planetar într-o bodegă învârtind o mână de bețivi. Valuska e singurul care poate să viseze și e singurul care nu este consumat de frică față de necunoscut. Orașul e jucat pe degete de paranoia în momentul care sosește o caravană de circ. Ca într-un teatru al absurdului, la ce poate spera un om al cărui decor zilnic este compus din sârmă ghimpată și soldăței cu mitraliere. Alt indiciu pe care-l dă Bela Tarr e chiar in titlul filmului. Andreas Werckmeister, inspirat de scrierile lui Johannes Kepler, a fost convins ca armonia in muzica e intrinsec legată de mișcarea ordonată a planetelor. Muzica din film are și ea un vino-ncoa. Personajul György Eszter, intelectualul pentru care lucrează Valuska, într-una din scenele lor comune ascultă Prelude No. 8 in E-flat minor de Johann Sebastian Bach. Bach, familiar cu scrierile lui Werckmesiter, a fost și el de părerea că muzica e rezultatul unui act dumnezeiesc. Ceea ce contribuie la ideea că lumea e un loc absurd, e că versiunea piesei pe care o asculta György, atât de pătruns de discursul despre armonie, e o versiune cel puțin prost acordată.

4

E aproape un film de acțiune, și anume cu el ar trebui să înceapă cei care nu-s familiari cu Bela Tarr. Filmele lui sunt balade. Triste, aproape crunte, dar cum ar fi să existăm într-o lume fără Miorițe. Werckmeister Harmóniák se încheie cu imaginea unei balene împăiate abandonate în mijlocul unei piețe. Ar fi un simbol al societății ungare. Acest obiect misterios care absoarbe în sine toată complexitatea emoției umane.

Filmele lui Tarr n-au prea fost primite acasă așa cum nu sunt cele ale lui Jafar Panahi în Iran. Orgoliul nu tolerează rufele murdare expuse în văzul lumii. Cei mai curajoși, ca Panahi, în unele cazuri salută tabuurile de după gratii.

Drept încheiere doar atât:

Q: Where is the hope?

Bela Tarr: The hope is that you see this movie.

Teruteru

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie

One comment

  1. Diana

    Super. Will watch it! Thank you 😊

Leave a reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: