Sieranevada – banalitatea exhaustivă

Sieranevada – ultimul film în regia lui Cristi Puiu a venit peste mine precum o avalanşă de banalităţi, împachetată atât de abil, încât ai impresia că ai fost luat pe sus de o furtună, o furtună formată din situații de rutină, situații prin care fiecare dintre noi le retrăiește zilnic, în familie sau în comunitate. Puiu este un maestru al intensităţii domoale, a adrenalinei de rutină, a situaționismului banal. Ultimul său film surprinde printr-o atmosferă minimalistă (din punct de vedere vizual) şi un ritm exhaustiv de intens din punct de vedere narativ şi perceptiv. Filmul începe foarte lent, hibernant chiar, cu un plan general aproape static, în care camera urmăreşte câteva maşini parcate şi un cuplu. Nu e un început de film în adevăratul sens al cuvântului, e o simplă continuare a vieţii de zi cu zi, o situaţie banală care nu începe şi nu se termină niciodată, o situație cu care fiecare dintre noi se confruntă foarte des. Această situația ne apropie imediat de personaje, ne transpune în lumea lor și șterge distanța dintre ecran și sala de cinematograf.

sieranevada-still-1

Sieranevada este o experienţă de film cassavetiană, o piesă de cameră cu un volum imens, în care tipajele şi caracterele contează mai mult decât partea vizuală. Minimalismul cadrelor, a mişcărilor aproape inexistente de cameră este completat de o avalanşă nebună de dialoguri, uneori şuşotite şi aproape indescifrabile, alteori nonşalante până la hohote de râs. Marea familie care se adună la un parastas e un mic univers, care ar putea fi foarte bine şi o metaforă la universul naţiunii româneşti, cu scheletele ei comuniste şi dogmele religioase, cu supărările și frustrările personale, cu dezamăgirile și trădările care apar în orice familie. Acest ghem de personaje și emoții umane așteaptă, ca în orice film al lui Puiu. Și în Sieranevada se așteaptă mult, se așteaptă să vină popa care nu mai vine, se așteaptă servirea mesei care nu se mai servește, se așteaptă un deznodământ care până la urmă nu va avea loc, pentru că dezondământul (moartea tatălui pentru care este organizat parastasul) deja a avut loc. E o așteptare post-factum, fantoma decedatului bântuie prin toate colțurile apartamentului precum fantoma lui Ceaușescu bântuie încă prin toate colțurile României. Eroii filmului bat pasul pe loc, se ceartă, râd, discută despre conspirațiile mondiale, despre 11 septembrie 2001, despre atacurile asupra redacției Charlie Hebdo, despre cum trebuiesc preparate sarmalele… însă aceste discuții nu-i apropie de loc, chiar dacă sunt rude, sunt despărțiți de pereți invizibili, de uși care se închid și deschid întruna, uși după care se ascund secretele și scheletele lor. Această masă amorfă de oameni înrudiți nu poate scăpa de trecut, până și bicicleta pentru fitness adusă de Lary (Mimi Brănescu) pentru maică-sa nu funcționează, are ștecăr englezesc și e nevoie de adaptor. La fel e și cu toate inovațiile civilizației occidentale venite peste români după căderea regimului comunist, a fost introdusă o altă mentalitate (una anglo-saxonă), însă ea nu funcționează aici, pentru că sufletul societății e vechi, e comunist, și e nevoie de un adaptor pentru această tranziție, tranziție care nu se mai întâmplă.

Sieranevada e cu siguranţă o capodoperă cinematografică  (un termen arhi-utilizat în momentul de faţă, pe care încerc să-l evit deseori), însă această capodoperă nu rezonează în tine imediat. Amploarea acestei opere vine treptat, pe parcurs, precum o veche amintire pe care ai uitat-o imediat şi care s-a întors la tine peste un deceniu. Situaţiile din Sieranevada sunt cât se poate de familiale, fiecare dintre noi s-a confruntat cu astfel de situații, le retrăim şi în prezent şi cu siguranţă vom experimenta şi în viitor aceste mici conexiuni electrice în sânul rudelor şi a familiei.

Prin Sieranevada, Puiu revoluționează percepția și rolul spectatorului. Nu te mai afli în sala de cinema, ești și tu acolo în apartamentul imens, printre cele 16 personaje. Ușile se închid și se deschid în fața ta, personajele șușotesc, râd, plâng, înjură și tu ești prezent la toate astea. Personajelor le este foame, pentru că masa așa și nu este servită, spectatorului tot îi este foame. Regizorul este doar un martor în cazul dat, la fel și spectatorul, ne este permis să pătrundem în lumea celor 16, putem să-l acceptăm pe unul, să ne împrietenim cu al doilea, să ne fie milă de al treilea și să vrem să-l batem pe al patrulea… însă nu avem posibilitatea să facem asta, pentru că suntem doar niște martori, chiar dacă ne aflăm în imediată apropiere de personaje. La fel e și regizorul, e un simplu martor care la prima vedere pare că nu se implică de loc în ceea ce se întâmplă în film, însă în spatele acestui haos narativ stă un calcul rece și exact, acest haos este cât se poate de organizat și lovește direct la țintă. Banalitatea nu a fost încă niciodată atât de exactă.

sieranevada-365474l-1600x1200-n-93cf177c

Frica domină peste marea familie. Micile fobii se transformă în marile eșecuri. Nu avem judecată pentru că ne este frică, ne spune personajul lui Bogdan Dumitrache. A doua venire a lui Hristos ar putea trece neobservată, ne spune preotul după show-ul cu parastasul. Și înțelegem că și preotului îi este frică, îi este frică să nu-l piardă pe Mesia în toată rutina lui plină de ritualuri. Frica domină toate personajele, inclusiv și pe Lary, care își exteriorizează toate emoțiile doar atunci când iese afară ca să-și găsească soția. Un mic conflict cu doi șoferi îl face să plângă, să răbufnească, chiar să recunoască că și-a înșelat soția… ca mai apoi să revină la normalitate banală, la inhibare, la tăcerea care este mai zgomotoasă decât o mie de răcnete.

Cei mai apropiați oameni (rudele) sunt cei mai îndepărtați unul de altul. E o absurditate derizorie, o legitate înfiorătoare. La fel ca titlul filmului, care ne duce cu gândul la un western, însă westernul lui Puiu e fără cowboy, pistoale și curse de cai. E antipodul unui western, easternul în care emoțiile și caracterele duc o luptă pe viață și pe moarte. Trecutul înfruntă viitorul, și acest conflict nu se va termina niciodată. Cele mai frumoase și cele mai urâte lucruri vin din familie. Important e ca familia să treacă peste ele, să fie împreună și la bine și la rău.

Puiu nu mai este inovatorul cinematografiei românești, criticul de film Andrei Gorzo îi oferă acest titlu tânărului Radu Jude. Însă Puiu e clasicul în viață a filmului românesc, după spusele aceluiași Gorzo, un pilon pe care sperăm că se va ridica o adevărată familie cinematografică. Dacă nu s-a ridicat deja. Pentru că filmul românesc contemporan stă bine în picioare, respiră, evoluează și prinde valoare inegalabilă.

Gonzo

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie
%d bloggers like this: