Anișoara – amintiri din copilărie

Lungmetrajul Anei-Felicia Scutelnicu a ajuns în sfârșit la Chișinău. Îl așteptam de vreo doi ani, de când mai mulți prieteni de-ai mei lucrau undeva prin Trebujeni cu Ana la acest film. Și Anișoara în sfârșit a venit la noi, poate nu atât de frumoasă precum mi-o imaginam eu în așteptări, însă foarte suavă și plină de mister, precum poveștile pe care le citeam când eram copil.

Să începem de la minusuri. Anișoara nu este un film perfect, construcția este deseori atât de arhiplină de detalii încât firul narativ se întrerupe, o ia cu totul în altă parte, ca mai apoi să revină de unde a pornit. Relația Anișoarei (protagonista) cu cei din jur e construită perfect, însă dragostea ei e pusă în prim-plan și deschisă pentru toți, e prea naivă și prea infantilă ca să te surprindă, îți deschide toate cărțile pe față dintr-o dată, și aici mă gândesc că ar fi bine să rămână loc pentru un pic de mister, niște detalii importante ar fi putut lăsate după cadru, ca să le dibuim noi spectatorii, nu să le păpăm pe loc. Actoria e vie în film, mai bine zis vitală, pentru că nici nu e vorba de actorie, o mare parte din personaje sunt oameni simpli din Trebujeni, oameni care nu joacă ci pur și simplu trăiesc în cadru. Regizoarea i-a lăsat așa cum sunt, intacți, cu micile defecte pe care le au, și asta i-a pus într-o lumină care-i estompează pe actorii profesioniști. Profesioniștii se screm, joacă, transpiră, lucrează sârguincios – și asta se vede și aduce a manierism. Însă această senzație se pierde imediat ce apar oamenii adevărați, oamenii în care nu vezi nici urmă de falsitate, pentru că ei sunt la fel și în viața reală. Paleta de tipaje umane din film este impresionantă, de la bătrânii meditativi care își așteaptă sfârșitul într-o monotonie tăcută, până la copiii gălăgioși, murdari și zâmbitori în orice circumstanță. Viața în toate aspectele ei, surprinsă pe fețe murdare de pepene sau glod.

renditionoriginal

Povestea spusă de Andrei Sochircă la începutul filmului e necesară, însă absolut irosită și nelalocul ei din punct de vedere vizual. În fine, după această introducere exagerată pășim imediat într-o lume a vizualului perfect, adus până la sublim pe alocuri. Viața bate din toate colțurile de ecran, din orice strănut de personaj sau sunet emanat de natură. E o poveste a planetei, în care oamenii sunt doar niște mărunțișuri neînsemnate. Indiferent de dorințele sau visele lor, după vară va veni toamna, și așa mai departe. Nu poți face nimic împotriva acestei legi nescrise, nu-ți rămâne decât să te conformezi și să-ți duci traiul mai departe în armonie cu această mașinărie mistică.

O mare realizare a Anei-Felicia este lipsa aproape totală de dialoguri din film. Cel mai complicat pentru un actor este să joace în tăcere, și aici tăcerea a reușit de minune. Gesturile, privirile, ticurile nervoase și mișcările au luat locul cuvintelor – e o adevărată poezie fără nici o literă. Textul vine mai degrabă din imagini, din atmosferă, din compoziția cadrului. E o lumea de vis cu care ne-au deprins filmele lui Fellini, Lav Diaz sau Weerasethakul, o lume în care logica nu este neapărat să existe, pentru că logica e ceva limitat la uman. La fel e și filmul Anișoara, care nu se limitează la concepția logică umană, este deseori lipsit de sens, însă atât de moale și subtil încât nu mai vrei să cauți sensul.

anishoara_05

Încărcătura simbolică a filmului e de o greutate enormă. O minte deprinsă cu analiza ar găsi aici multe conexiuni cu cultura națională și cea universală. Pastelurile lui Alecsandri, poveștile populare naționale, anotimpurile lui Vivaldi, doinele bătrânești, cinematografia meditativă asiatică, road movie-urile americane… toate se regăsesc în micile sau marile detalii din film. Camera parcurge această peliculă impecabil, pe alocuri e chiar hipnotizantă, te lași dus în această lume a imaginilor de basm. Scena cu mâncatul harbujilor sau scena beției de Paște e ceva care depășește linia filmului și te duce într-un delir cinematografic plin de intensitate. Însă filmul îți lasă și pauze de respiro, te lasă să mai închizi ochii uneori, să fii furat de propriile gânduri și, de ce nu, de propriile amintiri din copilărie. Copilăria e laitmotivul peliculei, și nu e vorba de personajul principal (care e pe cale să lase copilăria și să pășească în maturitate), nici de copilăria regizoarei (deși deseori aveam impresia că urmăresc un film inspirat din copilăria Anei-Felicia), e vorba de copilăria noastră – a tuturor. Nu în zadar acțiunea pornește de la niște umbre de copii care se joacă în zemleancă. În umbră s-a transformat și copilăria noastră, a generațiilor care creșteau în anii 1980, 1990. Și acum când parcurgem drumul vieții și privim în urmă, nu ne mai recunoaștem micile detalii pe care le aveam, nu mai știm cum am fost atunci cu adevărat, vedem doar o pată estompată de realitatea noastră de astăzi. Însă oricum, în acea umbră a copilăriei ne simțim întotdeauna în siguranță, ne simțim acasă.

Gonzo

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie
%d bloggers like this: