P’tit Quinquin – roluri mari pentru oameni mici

Ce se întâmplă când un regizor talentat se apucă de un mini-serial pentru televiziune? O adevărată minune. Ce se întâmplă când un regizor care ne-a deprins cu filme macabre ce explorează laturile întunecate ale omului se apucă de o comedie? O explozie de umor debordant și feerie diabolică de care nu ai mai întâlnit.

Bruno Dumont și comedia sună la fel precum Lav Diaz în calitate de regizorul următorului film din seria Transformers. De la primul său film (La vie de Jesus) Dumont ne-a deprins cu explorarea violenței care se ascunde în fiecare din noi. În La vie de Jesus violența se năștea în niște inimi inocente de adolescenți; în Twentynine Palms nebunia ieșea la suprafață dintr-un tânăr frumos și drăgăstos; în Hors Satan violența era însăși esența naturii; în L’humanite incapacitatea de a fi violent îl făcea pe un polițist să sufere și să fie batjocorit de toată societatea, iar în Camille Claudel 1915 violența era instrumentul de bază al unei societăți decadente, care nu era în stare să primească în sânul ei o ființă neordinară – un artist adevărat.

logo_ptitquinquin

În P’tit Quinquin violența se naște în sufletele celor mici (la fel ca în Viața lui Isus), doar că, încă nu capătă proporții monstruoase și criminale, astea vin mai târziu, la maturitate. După cum spunea și Dumont într-un interviu, toată lumea se așteaptă ca copiii în filme să fie frumoși și cuminți, însă dacă ieși afară și privești în jur, nu toți copiii sunt frumoși și cuminți. Mai mult, nu există cumințenie fără răutate și frumusețe fără hidoșenie. Dualitatea naturii umane și a naturii la general – asta e tema principală care trece prin toate filmele lui Bruno Dumont. Dintr-un înger se poate naște un diavol în orice moment, și invers. Binele absolut nu există, la fel ca și răul absolut.

Ptit Quinquin este o miniatură drăguță, nostimă, ilară și plină de voie bună – chiar dacă povestea urmărește câteva crime îngrozitoare ce se petrec într-un sătuc din nordul Franței. Subiectul e simplu ca bună ziua – doi polițiști (unul mai tontălău decât altul) vin să investigheze niște omoruri monstruoase. Cadavrele sunt ciopârțite și introduse în vaci, iar protagoniștii noștri descoperă o asociere nebunească a acestor crime cu arta renascentistă. Ambii polițiști sunt plăsmuiți de Dumont cu perspicacitate, libertate, extravaganță și viziune. Nici unul dintre ei nu este actor, iar comandantul Van der Weyden (improvizat perfect de Bernard Prouvost) în genere te dă pe spate cu mimicile, replicile și acțiunile lui. În viața reală Prouvost este un simplu grădinar, și după două săptămâni de filmări i-a spus lui Dumont că refuză să mai învețe dialogurile și are de gând să improvizeze. Dumont i-a dat frâu liber grădinarului, iar rezultatul este unul excepțional – un polițist prostuț, exploziv, șifonat, cu ticuri nervoase și defecte lingvistice, un amestec carismatic între Columbo și inspectorul Clouseau. E clar că polițiștii noștri nu ar scoate aceste crime la capăt nici în vecii vecilor. Așa că sunt ajutați de o ceată de copii care își pierd timpul prin văi și pădurici. Liderul copilașilor este Quinquin, un pici îndrăgostit de frumoasa Eva care cântă la trompetă, cu un frate cam dezaxat și un mic cuib de ură xenofobă față de străini în el (în cazul dat față de doi băieți musulmani). Această ură se va transforma într-o tragedie pe parcursul serialului, pentru că orice cauză xenofobă (cât de mică și infantilă nu ar fi) duce nemijlocit la un efect dezastruos.

P'tit Quinquin

Bernard Pruvost et Philippe Jore

Dumont și-a împânzit pelicula cu o multitudine de personaje colorate și ciudate: o trupă de dansatoare îmbrăcate parcă dintr-un film sf prost; un cor bisericesc în care slujitorii domnului seamănă mai degrabă cu niște clovni dezaxați; o interpretă wannabe care cântă la nunți, înmormântări, petreceri; o ceată de fermieri duși cu pluta ș.a.m.d. În tot acest peisaj grotesc și absurd copiii par cei mai adecvați, chiar dacă au și ei neajunsurile lor.

Dumont ne mai dovedește încă o dată că tot de ce se apucă capătă o valoare inegalabilă. Nimeni dintre regizorii de astăzi nu are un simț al umorului atât de fin și un simț al personajului atât de bine dezvoltat. Vă reamintesc că Dumont nu prea lucrează cu actorii profesioniști (Juliette Binoche a fost primul superstar cu care a colaborat cu succes în Camille Claudel 1915). Dumont preferă oamenii adevărați, factura, fețele reale, deseori sluțite de vreun defect fizic sau mental, personajele vii pe care le pescuiește prin toate câmpiile și sătucurile încălzite de soarele blând al Franței. Dumont e un pescar de personaje foarte iscusit, a dovedit-o încă de la filmul L’humanite, film pentru care a luat Grand Prix-ul la Cannes în 1999, iar Emmanuel Schotte (anonimul amator care a jucat protagonistul) s-a ales cu premiul pentru cel mai bun actor la același festival pretențios.

În P’tit Quinquin, Dumont iarăși se joacă cu amatorii, iar amatorii se joacă cu sine însăși și se încadrează perfect în acest peisaj francez taciturn, ridicol și sinistru. Un filmuleț excepțional care ne dovedește încă o dată că cinematografia adevărată nu se bazează doar pe vedete și canoane, uneori e bine să improvizezi, să dai frâu liber ideilor, iar rezultatul ar putea să surprindă foarte plăcut. Cu siguranță, P’tit Quinquin este cel mai cinematografic serial văzut de mine în ultimii 10 ani. Pentru că e viu, pentru că nu suportă regulile, un serial care respiră și se joacă cu tine în cele mai bune tradiții ale filmului de autor.

Gonzo

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie
%d bloggers like this: