Er Ist Wieder Da – cine cântă „Sieg Heil” pe Podul Spionilor?

hitler-selfie

 
De fiecare dată când asculți glasul führerului, simți cum imediat capeți încredere, curaj, putere și pe secundă ce trece te regăsești într-o aură luminoasă și caldă unde triumfă adevărul, dreptatea și virtuțile primordiale omenești. Albert Camus ne încuraja să mergem întotdeauna cât mai adânc, pentru că doar acolo vom putea găsi adevărul. Pentru cei care nu s-au temut să înceapă a săpa în vizuina întortocheată și interminabilă a iepurelui, iată că adevărul începe să capete sens: Hitler a fost singurul care mai că a reușit să învingă NWO-ul, motiv pentru care s-a hotărât că acesta va trebui să fie pentru totdeauna reprezentat ca “cel mai mare monstru al istoriei” și “întruchiparea cu trup și suflet a diavolului pe pământ”. Desigur, anume asta am văzut, pentru mai bine de jumătate de secol, peste tot în ficțiune, în literatura istorică, în mass-media și în învățământul educațional.

“Cum nu vii, tu, Hitler doamne, ca punând mâna pe ei…”

Pe de altă parte, când auzi cum vorbea Churchill, cu glasul lui hârcâit și încâlcit, parcă vorbește însuși satana din străfundurile iadului. Se știe prea bine că rădăcinile oculte, sataniste ale lui Churchill își aveu obârșia în prietenia acestuia cu Aleister Crowley, supranumitul “părintele satanismului modern”. Anume Crowley a fost cel care i-a sugerat lui Churchill semnul “V”, gestul cu două degete pentru “Victorie”, pentru a sigila cu o putere ocultă campania militară a acestuia împotriva Raihului. Cu timpul, semnul “V” și-a schimbat treptat sensul, ajungând de la “Victorie” la “Pace”. Oare de ce am vrea să folosim un gest satanist atunci când intenționăm să vorbim despre pace?

highcastlewebsite

Propaganda antinazistă de după războiul al doilea mondial a pus la greu umărul pentru a pecetlui imaginea de supervillain a lui Adolf Hitler. Deasemenea, filmul și literatura de ficțiune prezintă și un compartiment notabil de istorie alternativă care vrea să ne răspundă la întrebarea: “Cum ar fi fost lumea dacă Hitler ar fi câștigat războiul?” Serialul TV din 2015 “The Man in the High Castle”, după nuvela lui Philip K. Dick, le sugerează americanilor să zică în fiecare zi, înainte de culcare, mulțumesc domnului că i-a izbăvit de un așa monstru și un criminal, că de altfel, iată cum ar fi arătat Times Square-ul din New York în zilele noastre

 
Într-adevăr, când te uiți mai bine la lumea în care trăim, cam nu prea seamănă că sărbătorim victoria binelui asupra răului în fiecare an, în luna mai. Cam nu prea seamănă ca doborârea raihstagului să fi însemnat implicit pace pe mapamond. Cam seamănă că, nu știu cum, lumea nu a învins dușmanul care trebuie.
Și cu atât mai mult cresc suspiciunile, cu cât mai mult vedem cu câtă determinare se insistă asupra cenzurii oricărei forme de manifestare a simpatizării național-socialismului în general, sau a liderului acestuia, reichskanzlerului Adolf Hitler, în particular. Cazul chatterbotului Tay, elaborat de Microsoft pentru rețeaua twitter, a fost pentru mulți o dovadă clară a violării libertății de expresie. Felul în care bot-ul a fost dezactivat în mai puțin de 24 de ore pentru comentarii și postări “neo-naziste”, cât și argumentele aduse ulterior de către Microsoft, care a declarat că îl vor relansa după ce programatorii vor “îmbunătăți” softul, a forțat practic apariția ipotezei cum că proiectul a fost plănuit din start pentru a forța obținerea unui pretext pentru dezvoltarea acțiunilor de implementare a controlului total asupra monitorizării rețelelor de socializare. Nu degeaba, majoritatea știrilor tv care relatau cazul chatterbotului încheiau reportajele spunând: “compania a dezactivat contul și lucrează acum la ajustarea programului; doar dacă ar fi atât de ușor să ajustăm tot restul comunității online din lume…”

Free speech is hate speech”

Ușor sau greu – nu știm, dar știm că în ipotezele scepticilor din cazul Tay e și un mare sâmbure de adevăr. La doar scurt timp, Infowars relata: “UK police threatens home visits for innacurate tweets”, în timp ce, de partea cealaltă, Mark Zuckerberg negocia cu “forțele de ordine” modele de restricționare a așa-zisului “hate speech” pe conturile utilizatorilor facebook. Așadar, se pare că pentru fanii nuvelei “1984” de George Orwell avem vești foarte bune: există o șansă reală să prindem să avem parte de un Thought Police veritabil încă în timpul vieții.

thought-police

Modul în care autoritățile insistă să monitorizeze libertatea de expresie ne face să punem la îndoială: oare ar trebui să continuăm să asociem fascismul cu Al Treilea Reich, sau poate e mai potrivit să îl asociem cu așa-zisa democrație actuală a occidentului

Să menționăm în acest context și unul din filmele lui Steven Spielberg, care mie îmi place foarte mult – “Minority Report”. Setat într-un viitor nu foarte îndepărtat, filmul prezintă modul în care un departament special al poliției, “PreCrime”, utilizează informații din partea unor persoane cu capacități extrasenzoriale, numite “precogi”, pentru a reține  “criminalii”, sub pretextul că aceștia au fost relatați că ar comite o crimă în viitor, chiar dacă, la moment, încă nici nu și-au pus în plan o asemenea intenție. E un film tulburător, care te duce cu gândul la frageda copilărie, când eram cu toții învățați că omul se judecă nu după vorbe, ci după fapte – era o lecție esențială a vieții pe care liberalismul de stânga se pare că vrea cu tot dinadinsul să o întoarcă pe dos. Niște asemenea “liberali”, de exemplu, iau niște “granturi” și fac niște “studii”, în urma cărora prezintă niște “statistici sociale”. Apoi, niște alți “liberali”, așa-numiți “social justice warriors”, iau aceste statistici cu care vin la tine și îți zic: “dar tu știi că 60% din oameni au recunoscut că ar primi plăcere dacă ar omorî un alt om?” sau: “dar tu știi că 80% dintre bărbați au avut măcar o dată în viață o fantezie sexuală cu un alt bărbat?” etc., și insistă să demonstreze că aceste statistici ar prezenta un argument. Altfel zis, putem simplifica mesajul critic din “Minority Report”, care ne sugerează că omenirea, în loc să evolueze și să nu aprecieze omul după vorbe, ci după fapte, din contra – degradează, și nu îi mai judecă pe ceilalți nici măcar după vorbe, ci după “gânduri”. Gândul e gând – acum a intrat în cap, și acum a ieșit, dar iată că, într-o zi, te-ai putea trezi cu niște polițai la ușă: “Sunteți arestat pentru că v-ați gândit că ați putea să împușcați pe cineva. Aveți dreptul la un avocat.”

sylvia_stolz

Sylvia Stolz, femeia-avocat acuzată de „negare a holocaustului”, pentru care a fost închisă timp de trei ani (2008-2011), și lipsită de licența de a practica activități legale

Milioanele “Holocaustului”

O altă trimitere la filmografia lui Spielberg, de această dată către filmul său recent, “Bridge of Spies”, o putem face ușor trecând puțin peste cazul lui Ernst Zündell, publicistul de origine germană care a pus sub semnul întrebării anumite aspecte legate de așa-numitul “holocaust”, lucru pentru care a fost judecat cu acuzația de “holocaust denial”, fiind închis în cele din urmă pentru trei ani (2007-2010).

În “Podul Spionilor”, Tom Hanks joacă rolul unui avocat însărcinat să “apere”, doar ca o formalitate, un spion sovietic reținut de către FBI în timpul războiului rece. Neînțelegând cum adică trebuie să își exercite funcția doar formal, acesta atrage nemulțumirea autorităților, cât și a publicului și mass-media americane după ce insistă să își apere “pe bune” clientul, susținând că legea nu poate lipsi pe nimeni de o judecată dreaptă, fie vorba chiar și de un inamic al statului. Până la urmă, personajul lui Tom Hanks își demonstrează dreptatea, apropierea sa umană asupra cazului ducând la recuperarea reușită a spionilor americani, care fuseseră respectiv reținuți de către serviciile de securitate sovietice. În acest context, nu pot să nu fac asocierea cu avocatul german Sylvia Stolz, cea care l-a apărat în instanță pe acuzatul Ernst Zündell în 2006, proces în urma căruia a fost și ea, la rândul ei, acuzată de “negare a holocaustului”, făcând deasemenea închisoare din 2008 până în 2011.

judea-declares-war-evening

Pentru revizioniști, dovezile care contrazic versiunea oficială a celui de-al doilea război mondial sunt întipărite în istorie: Iudeea declară război împotriva Germaniei, la doar câteva luni după instaurarea Raihului, în 1933

Suntem astfel puși față în față cu o lecție dură în care vedem că democrația occidenală promovează aparent (prin “artă”, literatură, acțiuni sociale și politici “liberale”) niște valori, dar demonstrează absolut inversul prin fapte. Fiind eliberată în 2011, Sylvia Stolz s-a retras în Elveția, unde, în 2012, a participat la cea de-a opta conferință a Coaliției Anti-Cenzură (Anti-Zensur-Koalition). Speech-ul Sylviei Stolz s-a axat pe o retrospectivă a procesului ei din 2007 cu o critică dintr-un punct de vedere legal asupra missing link-urilor versiunii oficiale ale Holocaustului, în baza cărora “legea” din 16 țări europene susține că negarea holocaustului este o “crimă”.

Recapitulând de la procesele de la Nurnberg, care au fost doar “o continuare a eforturilor din timpul războiului ale aliaților” (procese în care acuzații au beneficiat, la fel, de avocați – doar ca o formalitate), Sylvia Stolz subliniază că Holocaustul nu a fost niciodată demonstrat într-o curte de apel, în timp ce alte elemente ale presupusei crime în masă – investigațiile de la locul/locurile “crimei”, presupusele metode și perioada în care acestea au fost comise, numărul de victime speculat – duc lipsă de evidență sau se contrazic, sugerând astfel că așa-zișii negaționiști ai holocaustului ar avea atât libertatea de expresie, cât și toate argumentele necesare pentru a-și face publice îndoielile. Ca urmare a acestui discurs public, a fost intentat un nou proces împotriva Sylviei Stolz, cât și împotriva directorului AZK, Ivo Sasek, pentru că a permis participarea acesteia în cadrul conferinței pe care a organizat-o. Sylvia Stolz a fost “pedepsită” din nou, în februarie 2015, cu un an și opt luni de detenție, în urma acestui proces.

Filmografie revizionistă cu Hitler?

Așadar, cum ar fi fost astăzi lumea dacă Hitler ar fi câștigat războiul? Ce ar face führerul dacă ar apărea astăzi în lumea noastră? Ne poate oare cinematografia ajuta să ne creăm o imagine realistă, propunându-ne niște producții obictive, lipsite de propaganda anti-hitleristă impusă de versiunea oficială a istoriei scrisă de învingătorii războiului în favoarea lor? Proaspătul film al lui David Wnendt “Er Ist Wieder Da” (“Look Who’s Back”) prezintă o comedie în care Adolf Hitler se trezește într-un parc din Berlin în zilele noastre, aparent teleportat în timp direct din bunkerul nazist din timpul războiului, și nu își crede ochilor când realizează în ce dezastru a ajuns lumea. Fără să se piardă cu firea, acesta se ia în mâini și începe să repare, puzzle cu puzzle, lucrurile. Încetul cu încetul, oamenii se descarcă și recunosc faptul că nu sunt deloc mulțumiți cu tirania liberală a aparentei democrații contemporane și, într-un final, toată lumea vrea un selfie cu Hitler, dar, totodată, persistă mereu o întrebare: totuși, parcă prea tare seamănă acest comediant cu adevăratul Hitler; oare nu cumva?..

o-HITLER-ER-IST-WIEDER-DA-facebook

“Er Ist Wieder Da” (2015) în regia lui David Wnendt. Teleportat în Germania zilelor noastre, Adolf Hitler mai nu leașină când citește presa: mass-media contemporană prostește lumea cu scandaluri de bulevard, politici “liberale” și corectitudine politică

 
Deși pus cu ironie și apolitism, “Er Ist Wieder Da” lasă totuși loc berechet pentru interpretări ambigue cu privire la personalitatea führerului, fiind, chiar cumva ciudat, poate primul film de ficțiune pe Hitler capabil să propună un dialog critic pentru acest segment de istorie – un lucru extrem de important în condițiile evenimentelor sociale și politice actuale.

Dacă nu demult celebram eliberarea de sub mrejele URSS-ului, având ca prim argument cenzura libertății de expresie în acel regim totalitar, cum se face că, la doar dăuăzeci și ceva de ani distanță, să nu vedem că occidentul spre care tindem atât de hotărât ne propune/impune, de fapt, același lucru: un sistem totalitar în care libertatea de expresie “există”, atâta doar că poți să fii arestat dacă te exprimi public pe marginea unui număr (din ce în ce mai mare) de subiecte – un “freedom of speech” plin de tabuuri, apărate cu persistență într-un mod absolut fascist. Se spune că dacă vrei să știi cine conduce lumea, trebuie să afli pe cine nu ai dreptul să critici. Cred că la momentul de față avem deja destule exemple pentru a ne convinge de adevărul acestei învățături. Cât despre persoane ca Sylvia Stolz – în parte, putem să sperăm că își va recăpăta și ea până la urmă dreptatea asemenea personajului lui Tom Hanks din filmul lui Spielberg, deși mă îndoiesc că ar avea șanse să ajungă vreodată să facă parte din vreunul din acele topuri ale “celor mai importante femei” de care e plin internetul (gen acesta sau acesta sau acesta) pe care le fac feministele “liberale”.

Юри Пистолет

======================
Vedeți și:
Glasul fuhrerului: https://www.youtube.com/watch?v=8EyjgUqXojc
Sylvia Stolz la AZK: https://www.youtube.com/watch?v=PoJY5cBxmdw
Șase milioane ale “Holocaustului”: https://www.youtube.com/watch?v=b141hwe_2nc
“Sieg Heil”: https://www.youtube.com/watch?v=GhwZ0fQezP0

Advertisements
%d bloggers like this: