Restul e tăcere

Au trecut câțiva ani de la premiera filmului „Ce lume minunată” în regia lui Anatol Durbală. L-am privit recent, când se împlineau 7 ani de la evenimentele din aprilie 2009. L-am privit într-o zi de duminică, pe la amiază, și după asta – ziua de duminică s-a dus pe apa sâmbetei, la fel ca adevărul despre 7 aprilie, la fel ca dosarele torționarilor de atunci, la fel ca anii de pușcărie la care a fost condamnat Papuc și restul criminalilor cu epoleți.

ce-lume-minunata-653270l

„Ce lume minunată” este un film dur, o priveliște de groază, o mână de fier care te strânge de gât, te sufocă, te aruncă într-o groapă plină de morți și schilozi și-ți bagă două lopeți de țărnă în gură. E un film care nu te lasă cu una cu două, te bântuie precum o stafie încă mult timp după vizionare. Presupun că efectul vine și de la atașamentul personal față de poveste. Am fost și eu în PMAN pe 7 aprilie 2009, și am foarte mulți prieteni care au trecut prin măcelăria polițistă de atunci. Însă filmul lui Anatol Durbală merge mai departe, și duce această poveste de groază în toată lumea, le-o prezintă celor care nu știau prin ce coșmar au trecut sutele de tineri care-și doreau o schimbare, nimic mai mult. Pentru străini e un film de ficțiune, pentru noi e un documentar de groază. Schimbarea nu a venit, nici după șapte ani, și e foarte greu să vizionezi această peliculă după șapte ani de suferință. Rănile noastre încă nu s-au cicatrizat, durerea părinților care și-au pierdut copiii nu a dispărut, plutește prin aerul străzilor pe care ne plimbăm, cot la cot cu ucigașii de atunci. Filmul „Ce lume minunată” vine să intensifice această durere (chiar dacă e un procedeu masochist), și să nu ne lase să uităm niciodată. Pentru un străin, pelicula e doar o tragedie cinematografică, un film cam dur, cam clișeic pe alocuri, însă e doar un film. Pentru noi, și presupun că pentru Anatol la fel, filmul e o încercare de terapie intensivă, o refulare a fricii și durerii de atunci, un răcnet care ar trebui să facă loc aerului în plămâni. E foarte greu să faci un astfel de film, e și mai greu să-l privești – e un film intim, unul care nu te lasă niciodată, unul care discută cu tine la persoana întâia, care îți descoperă toate fricile și coșmarurile.

Figurația este aleasă perfect, actorii au dat totul din ei ca să creeze acele javre de polițiști, acea haită de animale, precum îi numește unul din personajele filmului. Însă animalele omoară doar ca să se hrănească, iar torționarii omoară și violează din inerție și din plăcere. Nu generalizez când spun că toți polițiștii noștri sunt niște ucigași. Cu toții au luat parte la acel măcel: bătrânii și tinerii, generalii și sergenții, miniștrii și jandarmii, femeile și bărbații, cei care au violat și cei care au privit, cei care a schilodit și cei care au permis asta… Ce fac acum călăii de atunci? Activează mai departe în poliție, unii chiar au fost ridicați în rang, se adună la frigărui și își reamintesc cum frângeau mâini și picioare de tineri, cum spărgeau capuri și violau fete… Peste ani, când vor fi întrebați de copiii lor cum a fost în poliție, le vor povesti: a fost fain, am ucis, am maltratat, am violat, am distrus mii de vieți tinere… și sunt mândru de asta, sunt maniacul în epoleți, am dreptul legal să omor și să scap basma curată. Dacă nu mă făceam polițist avea să fac pușcărie, fiule!

ce-lume-minunata-608789l

Filmul a tras o linie groasă între azi și mâine, între șapte și opt aprilie, între început și sfârșit. Azi ești optimist, aprins, nervos, azi îți dorești schimbarea și crezi în viitorul luminos. Mâine vei fi calic, traumatizat pe viață, schilodit, violat, maltratat, sau… nu vei mai fi deloc, vei fi doar o statistică, încă un cadavru anonim aruncat undeva pe marginea șoselei.

Aș mai scrie aici despre rolurile geniale făcute de Igor Babiac și Igor Caras-Romanov; aș scrie despre clișeele cinematografice care puteau fi evitate; despre coloana sonoră care putea fi perfectă însă nu a fost să fie; despre monologul extraordinar ținut de același Igor Caras-Romanov… însă nu mai pot să scriu despre acest film, am un nod în gât. E un film care instaurează tăcerea după vizionare, tăcerea și durerea. Iar torționarii au fost recent pe la biserici, au sfințit, și-au făcut cruce… Mâine vor ieși din nou la muncă, mâine vor viola și vor ucide din nou, în numele credinței și a statului. Restul e tăcere…

Gonzo

Advertisements

About Briciul

Instigare la cinematografie
%d bloggers like this: